Dicționare ale limbii române

24 definiții pentru înduioșire

ÎNDUIOȘÁ, înduioșez, vb. I. Refl. și tranz. A fi cuprins sau a face pe cineva să fie cuprins de duioșie, de milă. [Pr.: -du-io-. – Var.: (rar) înduioșí vb. IV] – În + duios.
ÎNDUIOȘÁRE s. f. Faptul de a (se) înduioșa; duioșie. [Pr.: -du-io-. – Var.: înduioșíre s. f.] – V. înduioșa.
ÎNDUIOȘÍ vb. IV v. înduioșa.
ÎNDUIOȘÍRE s. f. v. înduioșare.
ÎNDUIOȘÁ, înduioșez, vb. I. Refl. și tranz. A fi cuprins sau a face pe cineva să fie cuprins de duioșie, de milă. [Pr.: -du-io-. – Var.: (rar) înduioșí vb. IV] – În + duios.
ÎNDUIOȘÁRE s. f. Faptul de a (se) înduioșa; duioșie. [Pr.: -du-io-. – Var.: înduioșíre s. f.] – V. înduioșa.
ÎNDUIOȘÍ vb. IV v. înduioșa.
ÎNDUIOȘÍRE s. f. v. înduioșare.
ÎNDUIOȘÁ, înduioșez, vb. I. Refl. A fi cuprins de duioșie, de milă, a se întrista; a fi mișcat, a fi impresionat. Moș Gheorghe se înduioșează de un băiețel, care aleargă cu coșurile încă neîncepute și strigă cît poate cărb-cărb-cărbuni! SP. POPESCU, M. G. 61. S-a fost înduioșat de starea cea proastă și ticăloasă în care ajunsesem. ISPIRESCU, L. 283. ◊ (Poetic) Frunza-n codru tremura Și foarte se-nduioșa. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 310. ◊ Tranz. Într-o sară de toamnă tîrzie, o frîntură de cîntec m-a înduioșat și m-a oprit mult în loc. SADOVEANU, O. VI 528. Amici pe care vă înduioșează cîinii fără stăpîn, zgribuliți și flămînzi, ascultați istoria unuia dintre ei. GALACTION, O. I 302. Nu știu nici eu de ce anume Mă-nduioșează orice ram. LESNEA, I. 109. – Variantă: înduioșí (ISPIRESCU, U. 309) vb. IV.
ÎNDUIOȘÁRE s. f. Faptul de a se înduioșa; duioșie. Intră și s-așază c-o înduioșare de mamă între aceste două suflete nenorocite. VLAHUȚĂ, O. A. 141. Cu glasul plin de lacrimi, de înduioșare cald. EMINESCU, O. I 91. Ofițerii priveau cu înduioșare această scenă. NEGRUZZI, S. I 174. ◊ (Poetic) Îngînat de glas de ape, Cînt-un corn cu-nduioșare. EMINESCU, O. I 103. – Variantă: înduioșíre (ALECSANDRI, T. II 103) s. f.
ÎNDUIOȘÍ vb. IV v. înduioșa.
ÎNDUIOȘÍRE s. f. v. înduioșare.
înduioșá (a ~) vb., ind. prez. 3 înduioșeáză, 1 pl. înduioșắm; conj. prez. 3 să înduioșéze; ger. înduioșấnd
înduioșáre s. f., g.-d. art. înduioșắrii
înduioșá vb., ind. prez. 1 sg. înduioșéz, 3 sg. și pl. înduioșeáză, 1 pl. înduioșăm; conj. prez. 3 sg. și pl. înduioșéze; ger. înduioșând
înduioșáre s. f., g.-d. art. înduioșării
ÎNDUIOȘÁ vb. v. emoționa.
ÎNDUIOȘÁRE s. 1. v. emoționare. 2. duioșie, emoție. (Cu glasul plin de ~.)
A ÎNDUIOȘÁ ~éz tranz. A face să se înduioșeze; a aduce în stare de duioșie. [Sil. -du-io-] /în + duios
A SE ÎNDUIOȘÁ mă ~éz intranz. A deveni duios; a fi cuprins de duioșie. ~ până la lacrimi. /în + duios
înduioșà v. a atinge inima, a mișca de compătimire. [V. duios].
înduĭoșéz v. tr. (d. duĭos). Fac să simtă milă, emoționez. V. refl. Mă emoționez, simt milă: toțĭ s’aŭ înduĭoșat văzînd nepăsarea cu care mergea la moarte.
ÎNDUIOȘA vb. a emoționa, a impresiona, a mișca, a tulbura, (fig.) a atinge, a pătrunde. (L-au ~ cele auzite.)
ÎNDUIOȘARE s. 1. emoționare, impresionare, mișcare. (~ cuiva la cele auzite.) 2. duioșie, emoție. (Cu glasul plin de ~.)

înduioșire dex online | sinonim

înduioșire definitie

Intrare: înduioșa
înduioși verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
înduioșa verb grupa I conjugarea a II-a
Intrare: înduioșare
înduioșire
înduioșare substantiv feminin