ÎNDOPÁ, îndóp,
vb. I.
Tranz. 1. (Familiar, cu privire la persoane) A face pe cineva să mănînce mult, a hrăni peste măsură; a ghiftui. [Bunicul] te îndopa... cu dulciuri. PAS, Z. I 28. Ne-a dat de mîncare tot ce avea mai bun și ne-a îndopat bine. CREANGĂ, A. 32. ◊
Fig. Cu macaraua de încărcare el îndopa cuptoarele cu minereu. SCÎNTEIA, 1954,
nr. 2893. ♦
Refl. (Adesea urmat de determinări introduse prin
prep. «cu») A mînca și a bea peste măsură, a se umfla de mîncare; a se sătura, a se îmbuiba, a se ghiftui. Nu vezi cum se îndoapă toți în contul lui Drumea? CAMIL PETRESCU, T. II 98. Vrăbete grăsun, care se îndoapă cu fructe de prin grădini. ODOBESCU, S. III 32. Se-ndoapă toată ziua cu ierburi de tot soiul. NEGRUZZI, S. II 245. ◊
Fig. Se îndoapă cu învățătură. ISPIRESCU, U. 3. Lumea nebună... se-ndoapă zilnic cu povești. ALECSANDRI, T. 136.
2. (Cu privire la păsări) A hrăni peste măsură vîrînd pe gît mîncare (de obicei grăunțe), pentru a îngrășa. Gîștele chinuite, puse la îndopat, stau în cușcă prizoniere. BART, E. 331.
3. A îndesa (ceva) într-o deschizătură, a umple, a înfunda (cu ceva). Cînd obosește, își șterge cu mîneca cămășii sudoarea de pe frunte, se lasă intr-o rînă pe puntea udă, scoate luleaua, o îndoapă cu tutun, apoi începe a pufăi. DUNĂREANU, CH. 84. ♦ (Regional) A astupa, a pune dop. O grămadă pive de cireș avînd, Băgă aurul prin ele și cu alt lemn le-ndopă. PANN, P. V. III 85.
ÎNDOPÁT, -Ă, îndopați, -te,
adj. Hrănit peste măsură; îngrășat, ghiftuit. Găvan, cu gorduna agățată de umăr, sufla greu ca un gîscan îndopat. REBREANU, I. 30. ◊
Fig. Tunurile îndopate zvârleau parcă cu disperare ghiulele înspre furnicarele păgînilor. SADOVEANU, O. VI 30.
îndóp, a
-á v. tr. (d. dop. – Îndop, îndopĭ, îndoapă; să îndoape). Umplu foarte tare, satur: a îndopa copiiĭ cu fructe, (fig.) a îndopa poporu cu palavre. V. refl. Mănînc foarte mult, mă unflu mîncînd. Fig. S’a îndopat de carte (saŭ învățînd).