ÎNDOIÁLĂ, îndoieli, s. f. 1. Neîncredere; ezitare, șovăială; îndoire. ◊ Loc. adv. Fără îndoială = desigur, neapărat. ◊ Expr. A cădea la îndoială = a începe să se îndoiască de ceva, a fi nesigur. A pune (ceva) la îndoială = a se îndoi (III) de ceva. 2. (Rar) îndoire (a corpului). [Pr.: -do-ia-] – Îndoi + suf. -eală.

ÎNDOIÁLĂ, îndoieli, s. f. 1. Neîncredere; ezitare, șovăială; îndoire. ◊ Loc. adv. Fără îndoială = desigur, neapărat. ◊ Expr. A cădea la îndoială = a începe să se îndoiască de ceva, a fi nesigur. A pune (ceva) la îndoială = a se îndoi (III) de ceva. 2. (Rar) îndoire (a corpului). [Pr.: -do-ia-] – Îndoi + suf. -eală.

ÎNDOIÁLĂ, îndoieli, s. f. Neîncredere, ezitare, șovăială. Rizea ținea capul plecat într-o parte și-l privea pe Marinică ciudat, cu îndoială. DUMITRIU, N. 20. Ghimpele îndoielii îi împungea dureros inima. BART, E. 182. Pentru ce lasă ele să intre într-o inimă plină de iubire îndoiala și ura. NEGRUZZI, S. I 56. ◊ Loc. adv. Fără îndoială = negreșit, cu siguranță. Piatra, fără îndoială, este un oraș foarte frumos. SADOVEANU, O. VII 177. Fără îndoială că trebuie să faci ceva. SAHIA, N. 102. Fără îndoială, ziceam, acesta e limbagiul adevăratului amor! NEGRUZZI, S. I 61. ◊ Expr. A avea îndoieli = a se îndoi (III), a nu fi sigur. A cădea la îndoială = a începe să se îndoiască, a nu fi sigur, a fi în nedumerire, în nesiguranță. A sta la îndoială = a șovăi, a ezita. Bietul băiat nu mai stătu la îndoială, se făcu frate de cruce cu Strîmbă-Lemne. POPESCU, B. II 85. A pune (ceva) la îndoială = a se îndoi (III) de ceva. A pus la îndoială cele auzite ieri. Nu încape îndoială (că) sau (în forma de întrebare retorică) mai încape îndoială? = e sigur, e cert (că)... Vinovați eram, îndoială nu încăpea. STANCU, D. 306. Nu rămîne îndoială (că... sau de... ) sau (în forma de întrebare retorica) mai rămîne îndoială? = a fi sigur, a avea siguranța (că... sau de.... ). Mai rămîne îndoială despre asta? zise Gerilă. CREANGĂ, P. 258. Nu rămîne îndoială... că sturnii lui Pliniu și lui Marțial sînt graurii noștri. ODOBESCU, S. III 31. ♦ Credință care se clatină, credință zdruncinată. Tai brazdă prin desișuri de îndoieli. BENIUC, V. 60. Împrejurul gurii musculoase se vedea o dulceață amărîtă de îndoieli. EMINESCU, N. 52.

îndoiálă s. f., g.-d. art. îndoiélii; pl. îndoiéli

îndoiálă s.f., g.-d. art. îndoiélii; pl. îndoiéli

ÎNDOIÁLĂ s. 1. v. ezitare. 2. dubiu, incertitudine, neîncredere, nesiguranță, rezervă, scepticism, șovăială, șovăire, (astăzi rar) necredință, (înv.) aporie, îndoință. (Domnea o stare de ~.)

Îndoială ≠ încredere, siguranță

ÎNDOIÁLĂ ~iéli f. Lipsă de încredere; neîncredere; rezervă. Stare de ~. ◊ Fără ~ cu siguranță; neapărat; numaidecât. A sta la ~ a nu fi hotărât; a șovăi. [G.-D. îndoielii] /a (se) îndoi + suf. ~eală

îndoeală f. 1. acțiunea de a(se) îndoi: pozițiune șovăitoare între două lucruri sau idei; 2. fig. nesiguranță sau ceea ce o cauzează.

îndoĭálă f., pl. ĭelĭ. Acțiunea de a te îndoi, nesiguranță, incertitudine. Bănuĭală, presupunere: a avea îndoĭală despre cineva. Scepticizm: îndoĭala metodică a luĭ Descartes. A sta la îndoĭală, a fi nehotărît, a nu ști ce să facĭ. Fără îndoĭală, de sigur, se înțelege: fără îndoĭală că așa e!

ÎNDOIALĂ s. 1. codeală, codire, ezitare, fluctuație, nehotărîre, pregetare, șovăială, șovăire, (livr.) indecizie, (pop.) preget, (fig.) oscilare, oscilație. (~ lui nu era justificată.) 2. dubiu, incertitudine, neîncredere, nesiguranță, rezervă, scepticism, șovăială, șovăire, (astăzi rar) necredință, (înv.) aporie, îndoință. (Domnea o stare de ~.)

IN DUBIIS ABSTINE (lat.) abține-te (să judeci, să decizi) dacă ai îndoieli – Maximă în dreptul roman.

ÎNDOIÁLĂ (< îndoi) s. f. 1. Neîncredere; ezitare, șovăială; incertitudine, nesiguranță, dubiu. ◊ Loc. Fără îndoială = neapărat, negreșit. 2. (FILOZ.) Stare de spirit, solicitată de date (senzații sau propoziții) sau de posibilități de acțiune neconcordante, ce oscilează între ele, fără a reuși să se fixeze definitiv asupra uneia sau a alteia. ♦ (La R. Descartes) Principiu metodologic cu ajutorul căruia se caută un fundament absolut al cunoașterii. Î. metodică asupra tuturor cunoștințelor, a datelor simțurilor și chiar asupra existenței lumii era opusă dogmatismului scolastic. ♦ Bănuială.