ÎNDESTÚL, -Ă, îndestui, -le, adj. (Înv.) Destul. ♦ (Adverbial) Cât trebuie, cât se cuvine; de ajuns. – În + destul.

ÎNDESTULÁ, îndestulez, vb. I. Tranz. A da (sau a lua) destul; a satisface, a sătura (cu de-ale mâncării). ♦ Refl. A avea după dorință, a avea tot ce este necesar. – Din îndestul.

ÎNDESTÚL, -Ă, îndestuli, -le, adj. (Înv.) Destul. ♦ (Adverbial) Cât trebuie, cât se cuvine; de ajuns. – În + destul.

ÎNDESTULÁ, îndestulez, vb. I. Tranz. A da (sau a lua) destul; a satisface, a sătura (cu de-ale mâncării). ♦ Refl. A avea după dorință, a avea tot ce este necesar. – Din îndestul.

ÎNDESTÚL¹ adv. Atît cît trebuie, atît cît se cuvine; de ajuns, suficient; destul¹. Turburat, nu găsea cuvintele cu care să-mi mulțumească îndestul. C. PETRESCU, S. 136. Intrai îndestul de uimit într-un salon. NEGRUZZI, S. I 68. Nu ești îndestul de smerită, îndestul de chinuită? RUSSO, S. 125.

ÎNDESTÚL², -Ă, îndestuli, -e, adj. Care este în cantitate suficientă, p. ext. în cantitate sau în număr mare; mult, destul². Cumetre îndestule te-așteaptă însă-n drum... cu dînsele la ceartă apucă-te. MACEDONSKI, O. II 163. Nu tăgăduiești cu îndestulă siguranță. NEGRUZZI, S. III 450. Semne de frăție, dovadă de iubire Le-a dat ea îndestulă. ALEXANDRESCU, M. 28. Au fost îndestule necazurile ce-am tras. CONACHI, P. 180.

ÎNDESTULÁ, îndestulez, vb. I. Tranz. A mulțumi (pe cineva) pe deplin, a da cuiva destul; a satisface, a sătura (cu de-ale mîncării). Boierul plînge timpul cînd țara-a lui era: O vacă ce cu lapte pe el îndestula. BOLINTINEANU, O. 142. ♦ Refl. A avea la dispoziție toate cele necesare traiului (în special lucruri de mîncare); a dispune de toate în cantitate suficientă; a se sătura. Unii munceau și alții se îndestulau. SADOVEANU, E. 29. Niciodată mîndru vultur... De o prad-așa bogată încă nu s-a-ndestulat. ALEXANDRESCU, M. 22. ◊ Fig. O săptămînâ să te tot uiți, și tot nu te îndestulezi. ISPIRESCU, L. 66. Curiozitatea mea nu se îndestulă cu atîta. NEGRUZZI, S. I 217.

!îndestúl (înv.) adj. m., pl. îndestúi; f. îndestúlă, pl. îndestúle

îndestulá (a ~) vb., ind. prez. 3 îndestuleáză

îndestúl adj. m., pl. îndestúli; f. sg. îndestúlă, pl. îndestúle

îndestulá vb., ind. prez. 1 sg. îndestuléz, 3 sg. și pl. îndestuleáză

ÎNDESTÚL adv. v. destul, îndeajuns, suficient.

ÎNDESTULÁ vb. a (se) sătura, (prin Transilv. și Olt.) a (se) sățui. (I-a ~ cu mâncare.)

ÎNDESTULÁ vb. v. mulțumi, satisface.

ÎNDESTÚL ~ă (~i, ~e) și adverbial v. DESTUL. /în + destul

A ÎNDESTULÁ ~éz tranz. pop. 1) A asigura (cu de toate) destul. 2) A face să se îndestuleze. /Din îndestul

A SE ÎNDESTULÁ mă ~éz intranz. pop. 1) A avea (de toate) îndestul. 2) A fi îndestul de mulțumit. /Din îndestul

îndestul adv. de ajuns: nu ești îndestul de chinuită? BĂLC. [V. destul].

îndestulà v. 1. a da îndestul; 2. a fi îndestul; 3. a se sătura: de o pradă așa bogată încă nu s’a îndestulat GR. AL.

îndestúl adv. Rar. Destul, de ajuns. – S’ar putea scrie și în destul.

îndestuléz și (Trans.) -ésc v. tr. (d. destul). Aprovizionez cu tot ce trebuĭe, daŭ destul, satur: a îndestula o casă, un om cu ceva. Maĭ rar. Satisfac, mulțămesc. V. refl. Mă aprovizionez din belșug, mă satur: oameniĭ s’aŭ îndestulat cu mîncare și băutură. – Vechĭ destulez și -esc, mulțămesc, satisfac. Satur, plictisesc: m’am destulit!

îndestul adv. v. DESTUL. ÎNDEAJUNS. SUFICIENT.

ÎNDESTULA vb. a (se) sătura, (prin Transilv. și Olt.) a (se) sățui. (I-a ~ cu mîncare.)

îndestula vb. v. MULȚUMI. SATISFACE.