ÎNCUVIINȚÁ, încuviințez, vb. I. Intranz. A fi de acord. ♦ Tranz. A consimți, a permite. [Pr.: -vi-in-] – În + cuviință.

ÎNCUVIINȚÁ, încuviințez, vb. I. Intranz. A fi de acord. ♦ Tranz. A consimți, a permite. – În + cuviință.

ÎNCUVIINȚÁ, încuviințez, vb. I. Intranz. A aproba; a fi de acord. Dă-le drumul să intre! încuviința nașul. PAS, Z. I 176. Atunci e bine, încuviință franțuzul. SADOVEANU, Z. C. 8. Adevărat, încuviință vecinul din dreapta. C. PETRESCU, C. V. 115. ♦ Tranz. (Construit cu dativul) A îngădui, a permite; a-și da consimțămîntul. Au încuviințat fetei sale celei mai mari să se primble cu el. SBIERA, P. 89.

încuviințá (a ~) (-vi-in-) vb., ind. prez. 3 încuviințeáză

încuviințá vb. (sil -vi-in-), ind. prez. 1 sg. încuviințéz, 3 sg. și pl. încuviințeáză

ÎNCUVIINȚÁ vb. v. aproba.

A încuviința ≠ a dezaproba, a reproba, a respinge

A ÎNCUVIINȚÁ ~éz tranz. 1) A susține exprimându-și acordul; a aproba; a consimți. Propunerea a fost ~ată. 2) (acțiuni) A da voie (să se efectueze sau să aibă loc); a îngădui; a permite. [Sil. -vi-in-] /în + cuviință

încuviințà v. a aproba. [V. cuviință].

încuviințéz v. tr. (d. cuviință). Aprob, admit, permit: împăratu a încuviințat ca oastea să se odihnească treĭ zile.

ÎNCUVIINȚA vb. a accepta, a admite, a aproba, a consimți, a se îndupleca, a îngădui, a se învoi, a lăsa, a permite, a primi, (livr.) a concede, (înv. și pop.) a se prinde, (înv. și reg.) a se pleca, (Mold. și Bucov.) a pozvoli, (înv.) a aprobălui, a mulțumi, a ogodi. (A ~ să scoată la concurs postul vacant.)