ÎNCUSCRÍ, încuscresc, vb. IV. Refl. recipr. A se face cuscru cu cineva; p. ext. a fi sau a deveni rudă prin alianță cu cineva. – În + cuscru.

ÎNCUSCRÍRE, încuscriri, s. f. Acțiunea de a se încuscri și rezultatul ei. – V. încuscri.

ÎNCUSCRÍ, încuscresc, vb. IV. Refl. recipr. A se face cuscru cu cineva; p. ext. a fi sau a deveni rudă prin alianță cu cineva. – În + cuscru.

ÎNCUSCRÍRE, încuscriri, s. f. Acțiunea de a se încuscri și rezultatul ei. – V. încuscri.

ÎNCUSCRÍ, încuscresc, vb. IV. Refl. A se face cuscru cu cineva, a se înrudi prin cuscrenie; p. ext. a fi sau a deveni rudă prin alianță cu cineva. Zinca înțelege, nici vorbă, că el vrea să-i atragă iar luarea-aminte la cinstea pe care i-a făcut-o încuscrindu-se cu ea. CAMIL PETRESCU, O. I 347. Vrei să ne-ncuscrim împreună? ALECSANDRI, T. I 348. Se făcu unealta străinilor, cu care se încuscrea. NEGRUZZI, S. I 278.

ÎNCUSCRÍRE, încuscriri, s. f. Acțiunea de a se încuscri și rezultatul ei; înrudire prin cuscrenie. Trataseră partea financiară a nobilei încuscriri, într-o agitată, aproape penibilă ședință, care a ținut cîteva ore. EFTIMIU, N. 7.

!încuscrí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se încuscréște, imperf. 3 sg. se încuscreá; conj. prez. 3 să se încuscreáscă

încuscríre s. f., g.-d. art. încuscrírii; pl. încuscríri

încuscrí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. încuscrésc, imperf. 3 sg. încuscreá; conj. prez. 3 sg. și pl. încuscreáscă

încuscríre s. f., g.-d. art. încuscrírii; pl. încuscríri

A ÎNCUSCRÍ ~ésc tranz. A face să se încuscrească. [Sil. -cus-cri] /în + cuscru

A SE ÎNCUSCRÍ mă ~ésc intranz. 1) A deveni cuscru (unul cu altul). 2) A fi cuscru (unul cu altul). /în + cuscru

încuscrì v. a se face cuscri, a se înrudi.

încuscrésc (mă) v. refl. (d. cuscru). Mă fac cuscru, mă înrudesc: răzășu nu se încuscrește cu modoranu. V. cumătresc.