ÎNCURÁ, încúr, vb. I. Tranz. (Înv. și reg.) A mâna caii repede; a goni. ♦ Refl. (Despre cai) A porni la fugă, a se întrece alergând; a alerga în voie. – Lat. *incurrare (= currere).

ÎNCURÁ, încúr, vb. I. Tranz. (Înv. și reg.) A mâna caii repede; a goni. ♦ Refl. (Despre cai) A porni la fugă, a se întrece alergând; a alerga în voie. – Lat. *incurrare (= currere).

ÎNCURÁ, încúr, vb. I. Tranz. (Învechit și popular, cu privire la cai) A face să alerge, a mîna repede, a goni. Nuntașii, cu Voinea în frunte, au început să încure... caii nerăbdători. GALACTION, O. I 73. Încălecă calul și-l încură prin grădină. ISPIRESCU, L. 152. Voinicul... încura armasarul înaintea bătăliei. RUSSO, O. 35. ♦ Refl. (Despre cai, mai rar despre alte animale) A porni la fugă (alergînd unul după altul), a se întrece alergînd; a alerga în voie, a zburda.

încurá (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 3 încúră

încurá vb., ind. prez. 3 sg. și pl. încúră

ÎNCURÁ vb. v. alerga, fugi, goni.

încurà v. 1. a pune s’alerge: prinse a-și încura caii; 2. a alerga pe întrecute. [Lat INCURRERE].

încúr, a -á v. tr. (d. cur, curs, a cúre și infl. de cur, a curá). Munt. Olt. Pun să alerge, să se întreacă alergînd: îșĭ încuraŭ caiĭ pe cîmp. (Amintirile Col. Solomon, Vălenĭ, 1910, 44). V. refl. Mă ĭaŭ la întrecere fugind. – Vechĭ a încúre (scris încurărea = alergarea), part. (de sigur) încurs.

încura vb. v. ALERGA. FUGI. GONI.