ÎNCRUNTĂTÚRĂ, încruntături, s. f. 1. Faptul de a (se) încrunta; înfățișare încruntată (1); cută pe frunte, între sprâncene. 2. (Înv.) Urmă, pată de sânge. – Încrunta + suf. -ătură.

ÎNCRUNTĂTÚRĂ, încruntături, s. f. 1. Faptul de a (se) încrunta; înfățișare încruntată (1); cută pe frunte, între sprâncene. 2. (Înv.) Urmă, pată de sânge. – Încrunta + suf. -ătură.

ÎNCRUNTĂTÚRĂ, încruntături, s. f. 1. Faptul de a (se) încrunta; înfățișare încruntată, cută pe frunte între sprîncene. Mecanicul îl privi cu o încruntătură. CAMILAR, N. II 106. 2. (Învechit și popular) Urmă, pată de sînge. Îi prinde și-i mănîncă și pe aceștia, încît n-au lăsat nimică, afară de niște încruntături pe vatră și pe cuptori. SBIERA, P. 204.

încruntătúră s. f., g.-d. art. încruntătúrii; pl. încruntătúri

încruntătúră s. f., g.-d. art. încruntătúrii; pl. încruntătúri

ÎNCRUNTĂTÚRĂ ~i f. 1) Cută (pe frunte sau între sprâncene) apărută ca semn de nemulțumire sau de încordare. 2) Expresie încruntată a feței. /a (se) încrunta + suf. ~ătură