ÎNCONDEIÁ, încondeiez, vb. I. Tranz. 1. A împodobi ouăle (de Paște), obiectele de ceramică etc. cu desene (făcute cu condeiul). ♦ Fig. (Pop.) A înnegri sprâncenele sau genele. 2. Fig. A vorbi de rău pe cineva; a defăima, a calomnia, a ponegri. – În + condei.

ÎNCONDEIÉRE, încondeieri, s. f. Acțiunea de a încondeia și rezultatul ei. – V. încondeia.

ÎNCONDEIÁ, încondeiez, vb. I. Tranz. 1. A împodobi ouăle (de Paști), obiectele de ceramică etc. cu desene (făcute cu condeiul). ♦ Fig. (Pop.) A înnegri sprâncenele sau genele. 2. Fig. A vorbi de rău pe cineva; a defăima, a calomnia, a ponegri. – În + condei.

ÎNCONDEIÉRE, încondeieri, s. f. Acțiunea de a încondeia și rezultatul ei. – V. încondeia.

ÎNCONDEIÁ, încondeiez (pers. 3 și încondéie), vb. I. Tranz. 1. A desena, a împodobi cu diferite modele, cu ajutorul unui condei sau prin alte mijloace. Scobeau lemne și le încondeiau cu un cui înroșit în foc. PAS, Z. I 159. ◊ Fig. Și sprîncenele arcate fruntea albă i-o încheie, Ce o singură trăsură măiestrit le încondeie. EMINESCU, O. I 79. ◊ Refl. pas. În vinerea dinaintea paștilor se încondeie ouăle și se roșesc cu băcan. TEODORESCU, P. P. 585. 2. Fig. A vorbi de rău pe cineva, a defăima, a calomnia; a ponegri, a bîrfi. Îl încondeia cu toate păcatele și-l făcea de batjocură în fața judecătorului. PAS, Z. I 151. La-mpăratul se ducea, Pe Deliu... încondeia. TEODORESCU, P. P. 580.

ÎNCONDEIÉRE, încondeieri, s. f. Acțiunea de a încondeia. 1. Împodobire cu desene, desenare. Așa cum vor fi învățat oamenii veacului dintîi să-și înflorească, după încondeierea lor simplă și fină, oalele de lut. C. PETRESCU, R. DR. 26. ♦ Accentuare a liniei sprîncenelor. 2. Fig. Ponegrire, defăimare.

încondeiá (a ~) vb., ind. prez. 3 încondeiáză, 1 pl. încondeiém; conj. prez. 3 să încondeiéze; ger. încondeínd

încondeiére s. f., g.-d. art. încondeiérii; pl. încondeiéri

încondeiá vb., ind. prez. 1 sg. încondeiéz, 3 sg. și pl. încondeiáză, 1 pl. încondeiém; conj. prez. 3 sg. și pl. încondeiéze; ger. încondeínd

încondeiére s. f., g.-d. art. încondeiérii; pl. încondeiéri

ÎNCONDEIÁ vb. (pop.) a împistri, a scrie. (A ~ ouă.)

ÎNCONDEIÁ vb. v. bârfi, blama, calomnia, cleveti, defăima, denigra, discredita, ponegri.

ÎNCONDEIÉRE s. v. bârfă, bârfeală, bârfire, bârfit, calomnie, calomniere, cleveteală, clevetire, clevetit, defăimare, denigrare, discreditare, ponegreală, ponegrire, șoaptă.

A ÎNCONDEIÁ ~iéz tranz. 1) (mai ales obiecte de ceramică) A împodobi cu desene (făcute cu condeiul). 2) (genele sau sprâncenele) A vopsi cu negru; a înnegri. 3) fig. (persoane) A prezenta în lumină defavorabilă. /în + condei

încondeià v. 1. a desena cu condeiul, a vopsi cu negru (sprâncene), a roși ouăle de sâmbăta Paștilor; 2. fig. a înnegri, a calomnia: bine ’ai încondeiat.

încondeĭéz v. tr. (d. condeĭ, pensulă. – Încondeĭem, -ațĭ, -eind). Vest. Văpsesc cu un creĭon special (sprincenele) saŭ ornez pin batic (ouăle, matasa). Fig. Descriŭ defavorabil, înegresc: Lasă, că te încondeĭez eŭ! – Și încrestesc (est).

ÎNCONDEIA vb. (pop.) a împistri, a scrie. (A ~ ouă.)

încondeia vb. v. BÎRFI. BLAMA. CALOMNIA. CLEVETI. DEFĂIMA. DENIGRA. DISCREDITA. PONEGRI.

încondeiere s. v. BÎRFĂ. BÎRFEALĂ. BÎRFIRE. BÎRFIT. CALOMNIE. CALOMNIERE. CLEVETEALĂ. CLEVETIRE. CLEVETIT. DEFĂIMARE. DENIGRARE. DISCREDITARE. PONEGREALĂ. PONEGRIRE. ȘOAPTĂ.

încondeia, încondeiez, vb. tranz. – A desena (cu condeiul) și a picta ouăle de Paști cu motive specifice. ♦ (obicei) Încondeiatul ouălor: În zilele de joi sau sâmbătă (în Săptămâna Mare) se fierb și se încondeiază ouăle, care apoi se sfințesc la biserică, în ziua de Paști: „Să vopseau și le împistram cu frunze de trifoi, leuștean” (Mara, Breb). „Încondeiatu’ ouălor să făce’ cu ceară de stup curată. Modele le fac cum știu femeile, cum era pă hainele vechi demult: puiț’, roate, pene, cruce, peteică, greblă. Farbele (vopselele) le luam din bold” (Cupșeni). „Ouăle le vopsem cu coji de ceapă și cu blânduși, frunză de ghiocei. Cu blânduși să făceau albastre, că demult feșteu în roșu, albastru, verde. Erau care știau face cu pana de găină sau de gâscă și ceară de albini” (Vișeu, Borșa). „Amu nu să scriu ouăle, numa să feștesc. Înainte să scrieu cu pană de găină sau de gâscă. Și-avei mai multe farbe și le năpusteai cu lingura în farbă și unde o fost scrisă cu ceară, pica și rămânea albu” (Bilțiu, 2009; Poienile Izei). – Din în- + condei „pensulă” (< ngr. kondili „condei de scris”) (Scriban, DEX, MDA).