CINGĂTOÁRE, cingători, s. f. Fîșie de pînză, de mătase, de piele etc. care servește la încins și de care se pot prinde diferite obiecte (la bărbați: arme, fluiere etc., la femei: furcă, basma, flori etc.). V. brîu, curea. Vecina mea avea la cingătoare trei... trandafiri. GALACTION, O. I 57 Și dimineața vin neveste Cu șorțul prins în cingătoare. GOGA, P. 16. Scoțînd unpistol din cingătoare, îl slobozi în el. NEGRUZZI, S. I 21. Pune furca-n cingătoare Ș-aleargă la șezătoare. ȘEZ. VII 162. – Variantă: (regional) încingătoáre (COȘBUC, P. 1122) s. f.

ÎNCINGĂTOÁRE s. f. v. cingătoare.

cingătoáre f., pl. orĭ (d. încing). Lucru cu care-țĭ încingĭ mijlocu corpuluĭ, cum e o curea, brîu, niște bete ș. a. Mijlocu corpuluĭ: pînă la cingătoare (saŭ pînă la brîŭ). Zonă, ceĭa ce încinge, înconjoară: cingătoare de munțĭ. – Și încingătoare.

încingătoáre, V. cingătoare.

ÎNCINGĂTOÁRE s. f. v. CINGĂTOARE. Fâșie de pânză, de mătase, de piele etc. care servește la încins. V. brâu, curea. [Var.: încingătoáre s. f.] – Din cing (= încing, prez. ind. al lui încinge) + suf. -(ă)toare. [DLRM]