ÎNCHINĂCIÚNE, închinăciuni, s. f. 1. Faptul de a se închina în fața divinității; (concr.) rugăciune. 2. Aplecare în fața cuiva; plecăciune; salut. – Lat. inclinatio, -onis.

ÎNCHINĂCIÚNE, închinăciuni, s. f. (Înv.) 1. Faptul de a se închina în fața divinității; (concr.) rugăciune. 2. Aplecare în fața cuiva; plecăciune; salut. – Lat. inclinatio, -onis.

ÎNCHINĂCIÚNE, închinăciuni, s. f. (Învechit și arhaizant) 1. Aplecare (în fața cuiva), plecăciune; salut. Sărutare, umbră veche! primește-nchinăciune De la fii ai Romîniei, care tu o ai cinstit. ALEXANDRESCU, M. 15. Cînd să întâlnesc cu altul, sau de treaptă mare, sau deopotrivă, numaidecît îi dau închinăciune cu pălăriile în mînă. GOLESCU, Î. 145. 2. Faptul de a se închina în fața divinității; (concretizat) rugăciune. Adesea ea privise din cartea de închinăciune la fața adîncită și palidă a călugărului. EMINESCU, N. 59. Niciodată lipsea de a-și aduce aminte întru închinăciunea ce făcea și de părinții săi. DRĂGHICI, R. 89.

închinăciúne s. f., g.-d. art. închinăciúnii; pl. închinăciúni

închinăciúne s. f., g.-d. art. închinăciúnii; pl. închinăciúni

ÎNCHINĂCIÚNE s. 1. v. rugăciune. 2. v. reverență.

ÎNCHINĂCIÚNE ~i f. 1) v. A ÎNCHINA și A SE ÎNCHINA. 2) Aplecare a capului sau a corpului în fața cuiva în semn de adânc respect; plecăciune. 3) rel. Adresare a credincioșilor către o divinitate cu un text canonic; rugăciune. /<lat. inclinatio, ~onis

închinăciune f. 1. plecăciune din respect și iubire; 2. adorațiune, rugăciune. [Lat. INCLINATIONEM].

închinăcĭúne f. (lat. in-clinátio, -ónis, inclinațiune). Salutare cu plecăcĭune. Rugăcĭune către Dumnezeŭ.

ÎNCHINĂCIUNE s. 1. (BIS.) închinare, rugă, rugăciune, (înv. și reg.) ocinaș, (înv.) molitvă, rugare, rugăminte. (Mergea la ~.) 2. compliment, mătanie, plecăciune, ploconeală, reverență, temenea, (reg.) plocon, (înv.) plecare, (turcism înv.) talîm, (fam. rar) selamlîc. (I-a făcut o ~ adîncă.)