ÎNCETĂȚENÍ, încetățenesc, vb. IV. 1. Tranz. A acorda cuiva o cetățenie; a indigena. 2. Refl. Fig. A se înrădăcina, a se statornici. – În + cetățean.

ÎNCETĂȚENÍRE, încetățeniri, s. f. Acțiunea de a (se) încetățeni. – V. încetățeni.

ÎNCETĂȚENÍ, încetățenesc, vb. IV. 1. Tranz. A acorda cuiva o cetățenie; a indigena. 2. Refl. Fig. A se înrădăcina, a se statornici. – În + cetățean.

ÎNCETĂȚENÍRE, încetățeniri, s. f. Acțiunea de a (se) încetățeni. – V. încetățeni.

ÎNCETĂȚENÍ, încetățenesc, vb. IV. 1. Tranz. A acorda (unei persoane) cetățenia. 2. Refl. (Despre noțiuni abstracte) A se înrădăcina, a se statornici. (Tranz.) Numeroase organizații de partid, organe de stat și economice au încetățenit în activitatea lor metoda criticii și autocriticii, fapt care le-a ajutat să observe și să înlăture lipsurile. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2799.

ÎNCETĂȚENÍRE, încetățeniri, s. f. Acțiunea de a (se) încetățeni; acordarea drepturilor cetățenești. V. împămîntenire, naturalizare.

încetățení (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. încetățenésc, imperf. 3 sg. încetățeneá; conj. prez. 3 să încetățeneáscă

încetățeníre s. f., g.-d. art. încetățenírii; pl. încetățeníri

încetățení vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. încetățenésc, imperf. 3 sg. încetățeneá; conj. prez. 3 sg. și pl. încetățeneáscă

încetățeníre s. f., g.-d. art. încetățenírii; pl. încetățeníri

ÎNCETĂȚENÍ vb. v. statornici.

ÎNCETĂȚENÍRE s. v. statornicire.

A ÎNCETĂȚENÍ ~ésc tranz. (persoane) A face să devină cetățean. /în + cetățean

A SE ÎNCETĂȚENÍ mă ~ésc intranz. (despre obiceiuri, idei etc.) A intra adânc în uz; a deveni obișnuit; a se înrădăcina; a se statornici; a se împământeni; a se consimți. /în + cetățean

încetățenì v. a da drepturile de cetățean.

încetățenésc v. tr. Fac cetățean, naturalizez, împămîntenesc. V. refl. Mă naturalizez. Fig. Mă răspîndesc, intru în obiceĭ: obiceiu de a bea ceaĭ se încetățenise între eĭ.

încetățeni vb. v. STATORNICI.

încetățenire s. v. STATORNICIRE.