ÎNCEPĂTÚRĂ, începături, s. f. (Înv.) Început, origine. – Începe + suf. -ătură.

ÎNCEPĂTÚRĂ, începături, s. f. (Înv.) Început, origine. – Începe + suf. -ătură.

ÎNCEPĂTÚRĂ, începăturii s. f. (Învechit și popular) Început, origine. Bună începătură, pentru a se descotorosi de vechii neguțători ai Levantului. C. PETRESCU, A. R. 190. Se făcu numai o începătură de vrajbă. BĂLCESCU, O. II 44. Rădăcina și începătura tuturor răutăților. TEODORESCU, P. P. 391.

începătúră (înv.) s. f., g.-d. art. începătúrii; pl. începătúri

începătúră s. f., g.-d. art. începătúrii; pl. începătúri

ÎNCEPĂTÚRĂ s. v. început, obârșie, origine, proveniență, sursă.

începătură f. început; fig. origină: începătură și pricină a tuturor nenorocirilor BĂLC.

începătúră f., pl. ĭ. Rar. Început. Origine. – Vechĭ și cepătură.

începătură s. v. ÎNCEPUT. OBÎRȘIE. ORIGINE. PROVENIENȚĂ. SURSĂ.