ÎNCEȚOȘÁ, pers. 3 încețoșează, vb. I. Refl. A se lăsa ceață. ♦ Fig. (Despre ochi sau vedere) A se împăienjeni. – În + cețos.

ÎNCEȚOȘÁRE s. f. Faptul de a se încețoșa. – V. încețoșa.

ÎNCEȚOȘÁ, pers. 3 încețoșează, vb. I. Refl. A se lăsa ceață. ♦ Fig. (Despre ochi sau vedere) A se împăienjeni. – În + cețos.

ÎNCEȚOȘÁRE s. f. Faptul de a se încețoșa. – V. încețoșa.

ÎNCEȚOȘÁ, pers. 3 încețoșează, vb. I. Refl. impers. A se lăsa ceață, a se face ceață. Afară s-a încețoșat. ♦ Fig. (Despre ochi sau priviri) A se împăienjeni. Mergea cu ochii minții deschiși înspre adîncul sufletului, cu privirile încețoșate de-o lumină sfioasă, ca de vis. MIHALE, O. 236.

ÎNCEȚOȘÁRE s. f. Acțiunea de a se încețoșa și rezultatul ei.

încețoșá (a ~) vb., ind. prez. 3 încețoșeáză; conj. prez. 3 să încețoșéze; ger. încețoșấnd

încețoșáre s. f., g.-d. art. încețoșắrii

încețoșá vb., ind. prez. 3 sg. încețoșeáză; conj. prez. 3 sg. și pl. încețoșéze; ger. încețoșând

încețoșáre s. f., g.-d. art. încețoșării

ÎNCEȚOȘÁ vb. 1. a se înnegura. (Vremea s-a ~.) 2. v. împăienjeni.

ÎNCEȚOȘÁRE s. v. împăienjenire.

A se încețoșa ≠ a se limpezi

A ÎNCEȚOȘÁ ~éz tranz. A face să se încețoșeze. /în + cețos

A SE ÎNCEȚOȘÁ pers. 3 se ~eáză intranz. 1) A apărea ceață. Vremea s-a ~at. 2) fig. (despre vedere, minte etc.) A pierde din capacitatea de a percepe clar obiectele din realitatea înconjurătoare; a se înnegura; a se tulbura; a se întuneca. S-au ~at ochii. /în + cețos

încețéz v. tr. Umplu de ceață: zarea s’a încețat. – Și încețoșez: ochiĭ mi-ĭ încețoșa (CL. 1922, 370).

ÎNCEȚOȘA vb. 1. a se înnegura. (Vremea s-a ~.) 2. a (se) împăienjeni, a (se) înnegura, a (se) păienjeni, a (se) tulbura, a (se) voala, (reg.) a (se) pupăza. (Privirea, vederea i s-a ~.)

ÎNCEȚOȘARE s. împăienjenire, păienjenire, voalare, (prin Transilv. și Ban.) preveșteală. (~ vederii, a privirii.)