Dicționare ale limbii române

2 intrări

20 definiții pentru încâlcire

ÎNCÂLCÍ, încâlcesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) încurca fire de ață, de păr etc. 2. Refl. Fig. (Despre gânduri, idei, acțiuni) A deveni neclar, confuz. – În + câlți.
ÎNCÂLCÍRE, încâlciri, s. f. Acțiunea de a (se) încâlci și rezultatul ei; încurcătură; încâlceală, încâlcitură. – V. încâlci.
ÎNCÂLCÍ, încâlcesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) încurca fire de ață, de păr etc. 2. Refl. Fig. (Despre gânduri, idei, acțiuni) A deveni neclar, confuz. – În + câlți.
ÎNCÂLCÍRE, încâlciri, s. f. Acțiunea de a (se) încâlci și rezultatul ei; încurcătură; încâlceală, încâlcitură. – V. încâlci.
ÎNCÎLCÍ, încîlcesc, vb. IV. Tranz. (Cu privire la fire, păr etc.) A încurca. Și-atîta tort mi-am încîlcit Și-n graba mare-am spart un geam. COȘBUC, P. I 93. Și cânepa cea de vară O încîlcesc cînii p-afară. BIBICESCU, P. P. 186. ◊ (Cu inversarea construcției) Pare că-și încîlcea degetele în barba lor albă și asculta la graiul lor înțălept. EMINESCU, N. 47. ◊ Refl. Mătușa nu știu cum se încîlcește prin cînepă, ori se împiedică de ceva și cade jos. CREANGĂ, O. A. 57. ◊ Fig. (Despre probleme, idei, vorbe, afaceri etc.) Problemele se îngrămădeau, se încîlceau. PAS, Z. IV 182. Lumea se face mai sumeață și trebile se încîlcesc mai urît. ALECSANDRI, T. 1088.
ÎNCÎLCÍRE, încîlciri, s. f. Acțiunea de a (se) încîlci și rezultatul ei; încurcătură. (Fig.) Iar raza ta, din zare, hipnotic îi îndrumă Prin oarba încîlcire a căilor din humă. TOMA, C. V. 167. Sub un vînt ascuțit ce aleargă țipînd pe încîlcirile ulițelor, Nicu... se duce drept înaintea lui. MACEDONSKI, O. III 83.
încâlcí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. încâlcésc, imperf. 3 sg. încâlceá; conj. prez. 3 să încâlceáscă
încâlcíre s. f., g.-d. art. încâlcírii; pl. încâlcíri
încâlcí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. încâlcésc, imperf. 3 sg. încâlceá; conj. prez. 3 sg. și pl. încâlceáscă
încâlcíre s. f., g.-d. art. încâlcírii; pl. încâlcíri
ÎNCÂLCÍ vb. 1. v. încurca. 2. v. complica.
ÎNCÂLCÍRE s. 1. v. complicare. 2. v. amestecătură.
A încâlci ≠ a descâlci, a limpezi
Încâlcire ≠ descâlcire
A ÎNCÂLCÍ ~ésc tranz. 1) A face să se încâlcească. 2) (urme, drumuri etc.) A amesteca astfel, încât să nu poată fi găsit; a încurca. 3) (persoane) A împiedica sustrăgând atenția; a încurca. /în + câlți
A SE ÎNCÂLCÍ mă ~ésc intranz. 1) (despre fire, ațe, păr etc.) A se amesteca astfel, încât să nu se poată desface ușor; a se încurca. 2) (despre persoane) A pierde firul gândurilor; a se încurca. /în + câlți
încâlcì v. 1. a se încurca (vorbind de firele de cânepă sau de păr): 2. fig. a (se) încurca în genere. [Derivat din câlți: metaforă luată din tehnica torsului și analogă cu a încurca ițele].
încîlcésc v. tr. (vsl. *klŭčiti, ca’n sŭklŭčiti, a încreți, d. klŭkŭ, urzeală; rus. klok, kločók, cĭuf, moț, kločitĭ, a încîlci. V. cîlțĭ. Cp. cu colcovan). Încurc, amestec (ițele, firele, sfoara, păru). Fig. A încîlci lucrurile, afacerile.
ÎNCÂLCI vb. 1. a (se) amesteca, a (se) încurca, (reg.) a (se) bălmăji, (înv.) a (se) zăminti. (Ițele s-au ~.) 2. a (se) complica, a (se) încurca. (Lucrurile s-au ~.)
ÎNCÂLCIRE s. 1. complicare, încurcare. (~ unei situații.) 2. amestecătură, încîlceală, încîlcitură, încurcătură, (livr.) mixtură, (înv.) zăminteală, zămintitură, (fam.) bălmăjeală, mișmaș, talmeș-balmeș. (Era o ~ de nedescris.)

încâlcire dex online | sinonim

încâlcire definitie

Intrare: încâlci
încâlci verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: încâlcire
încâlcire substantiv feminin