ÎNALBĂSTRÍ vb. IV v. înălbăstri.

ÎNĂLBĂSTRÍ, înălbăstresc, vb. IV. Intranz. și refl. A deveni albastru; p. ext. (despre oameni) a se învineți (de mânie). ♦ Tranz. A da unui obiect culoarea albastră; a colora, a vopsi în albastru. [Var.: (reg.) înalbăstrí vb. IV] – În + albăstri.

ÎNALBĂSTRÍ vb. IV v. înălbăstri.

ÎNĂLBĂSTRÍ, înălbăstresc, vb. IV. Intranz. și refl. A deveni albastru; p. ext. (despre oameni) a se învineți (de mânie). ♦ Tranz. A da unui obiect culoarea albastră; a colora, a vopsi în albastru. [Var.: (reg.) înalbăstrí vb. IV] – În + albăstri.

ÎNALBĂSTRÍ vb. IV v. înălbăstri.

ÎNĂLBĂSTRÍ, înălbăstresc, vb. IV. Intranz. 1. A deveni albastru; p. ext. a se învineți (de mînie). Înțelege că fiică-sa iubește Pe pag: de grea mînie el tot înălbăstrește Și bate cu piciorul și tremură plîngînd; Atîta umilire lui nu-i încape-n gînd. COȘBUC, P. II 199. 2. A albăstri (3). (Atestat în forma înalbăstri) De cînd m-am haiducit Drag îmi e drumul cotit Cînd văd tabere viind Și ciocoii înalbăstrind. ALECSANDRI, P. P. 259. – Variantă: înalbăstrí vb. IV.

!înălbăstrí (a ~) (î-năl-/în-ăl-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înălbăstrésc, imperf. 3 sg. înălbăstreá; conj. prez. 3 să înălbăstreáscă

înălbăstrí vb. (sil. mf. în-), ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înălbăstrésc, imperf. 3 sg. înălbăstreá; conj. prez. 3 sg. și pl. înălbăstreáscă

ÎNĂLBĂSTRÍ vb. v. albăstri.

A ÎNĂLBĂSTRÍ ~ésc tranz. A face să se înălbăstrească; a face să fie albastru. /în + a albastri

A SE ÎNĂLBĂSTRÍ mă ~ésc intranz. 1) (despre obiecte) A deveni albastru; a căpăta culoarea albastră. 2) rar (despre persoane) A deveni vânăt (de mânie); a se învineți. /în + a albastri

ÎNĂLBĂSTRI vb. a (se) albăstri, (Transilv.) a (se) mierii. (A ~ un obiect cu vopsea.)