ÎNȚESÁ, înțés,
vb. I.
Tranz. A umple tare, a îngrămădi (o cantitate mare) într-un loc limitat; a îmbîcsi.
V. îndesa, ticsi. Două cergi grosolane, înțesate cu fire de fîn. DUMITRIU, N. 151. Străzile din centru erau înțesate, abia puteai răzbate. SADOVEANU, O. VI 477. Peronul gării... este înțesat de lume. CARAGIALE, N. S. 61. ◊
Refl. pas. La fiecare oprire, vagoanele acelea se înțesau mai tare, urcau soldați cu mantale ude. CONTEMPORANUL, S. II, 1948,
nr. 111, 6/1. ♦
Refl. A deveni mai des, a se îndesi; a crește în intensitate. (
Fig.) Tusea aceea de uriaș se înțesa și obuzele cădeau unul după altul. CAMILAR, N. I 55.
înțesá (înțés, înțesát), vb. – A umple, a ticsi, a îndesa.
Lat. incessare, „a invada, a pătrunde”, intensiv de la incedĕre. Rezultatul normal, *incesa, a suferit o disimulație c..s › ț..s, ca în cesală › țesală; și, apropiat astfel fonetic de țese, a căpătat un sens confuz secundar de „a se amesteca”,
cf. DAR. Celelalte explicații nu sînt suficiente: din
lat. *intensare (REW 8693; Țicăloiu, ZRPh., XLI, 589); din
lat. *intexare în loc de intexĕre (Pușcariu, Dacor., IV, 705; DAR), bazat pe sensul secundar menționat, care nu ajunge pentru a explica semantismul, din
lat. *insitiare (Giuglea, Dacor., II, 823); din
lat. *insatiātus, printr-o metateză de la *însățat (Pascu, Arch. Rom., VIII, 556); de la *înțesta, bazat pe țeastă „vîrf, culme” (Iordan, BF, II, 198).