ÎNĂBUȘÍ, înắbuș, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A nu mai putea sau a face pe cineva să nu mai poată respira; a (se) sufoca. 2. Tranz. (Despre buruieni) A împiedica creșterea și dezvoltarea plantelor; a năpădi. 3. Tranz. Fig. A potoli, prin violență, manifestări, acțiuni sau mișcări sociale; a reprima. ♦ A face să nu se vadă, să nu se audă, să nu se simtă; a ascunde. Și-a înăbușit un oftat. 4. Tranz. (În expr.) A înăbuși focul = a stinge focul sau a-l face să ardă mocnit. – În + năbuși.

ÎNĂBUȘÍT, -Ă, înăbușiți, -te, adj. 1. (Despre sunete, voce) Fără putere, stins, înecat. 2. (Despre alimente) Fiert în aburi, cu foarte puțină apă, în vase bine acoperite. – V. înăbuși.

ÎNĂBUȘÍ, înắbuș, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A nu mai putea sau a face pe cineva să nu mai poată respira; a (se) sufoca. 2. Tranz. (Despre buruieni) A împiedica creșterea și dezvoltarea plantelor; a năpădi. 3. Tranz. Fig. A potoli, prin violență, manifestări, acțiuni sau mișcări sociale; a reprima. ♦ A face să nu se vadă, să nu se audă, să nu se simtă; a ascunde. Și-a înăbușit un oftat. 4. Tranz. (În expr.) A înăbuși focul = a stinge focul sau a-l face să ardă mocnit. – În + năbuși.

ÎNĂBUȘÍT, -Ă, înăbușiți, -te, adj. 1. (Despre sunete, voce) Fără putere, stins, înecat. 2. (Despre alimente) Fiert în aburi (vasul fiind acoperit cu un capac). – V. înăbuși.

ÎNĂBUȘÍ, înắbuș, vb. IV. 1. Refl. (Despre ființe) A nu mai putea respira; a se sufoca. V. năbuși (1). I se părea că se înăbușă. DUMITRIU, N. 85. ◊ Tranz. Suflarea îi devenea din ce în ce mai fierbinte. Simți că-l înăbușe. VLAHUȚĂ, O. A. I 101. 2. Tranz. (Despre buruieni) A împiedica creșterea și dezvoltarea plantelor; a năpădi. Aceste buruieni aproape întotdeauna, crescînd mai repede decît sămănăturile, le îneacă... sau înăbușă și astfel le fac să piară. PAMFILE, A. R. 94. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la manifestări, acțiuni, mișcări sociale) A potoli prin violență; a reprima. V. năbuși (3). [Gh. Bibescu] a încercat să înăbușe revoluția din 1848 din Țara Romînească. IST. R.P.R. 312. ♦ A face să nu se vadă, să nu se audă, să nu se simtă; a ascunde. Șoimaru își înăbuși un geamăt. SADOVEANU, O. VII 91.

ÎNĂBUȘÍT, -Ă, înăbușiți, -te, adj. 1. (Despre sunete, voce etc.) Stins, înecat, fără putere, reținut. Murmurai... mișcat, cu glas înăbușit. SADOVEANU, O. I 422. I se părea că parcă auzea vorbe înăbușite, neînțelese. MIRONESCU, S. A. 37. Un murmur se ridică... Și grabnic îl urmează înăbușite șoapte. MACEDONSKI, O. I 263. ◊ (Adverbial) Începea să plîngă înăbușit. DUMITRIU, N. 58. Potcoavele cailor vuiau înăbușit pe șosea. SADOVEANU, O. I 366. 2. (Despre alimente) Fiert în aburi, acoperit cu un capac. Friptură înăbușită. ◊ (Adverbial) A fierbe înăbușit.

înăbușí (a ~) vb., ind. prez. 3 înắbușă, imperf. 3 sg. înăbușeá; conj. prez. 3 să înắbușe

înăbușí vb., ind. prez. 1 sg. înăbuș, 3 sg. și pl. înăbușă, imperf. 3 sg. înăbușeá; conj. prez. 3 sg. și pl. înăbușe

ÎNĂBUȘÍ vb. 1. v. asfixia. 2. a strangula, a sufoca. (Emoția îl ~.) 3. (fig.) a comprima. (Își ~ un suspin.) 4. v. reprima. 5. v. stinge. 6. v. năpădi.

ÎNĂBUȘÍ vb. v. ascunde, tăinui.

ÎNĂBUȘÍT adj., adv. 1. adj. v. asfixiat. 2. adj. v. gâtuit. 3. adj. v. înfundat. 4. adj. v. stins. 5. adj., adv. v. mocnit.

A ÎNĂBUȘÍ înăbuș tranz. 1) A face să se înăbușe; a asfixia. 2) (plante) A împiedica să se dezvolte normal. 3) reg. (alimente, legume etc.) A fierbe într-un vas închis; a găti la capac. 4) (acțiuni, manifestări etc.) A potoli prin violență; a reprima. ~ o demonstrație. 5) A face să nu se mai producă. ~ focul. 6) (sentimente, stări sufletești etc.) A stăvili printr-un efort de voință; a înfrâna; a controla; a domina. ~ emoțiile. /în + a năbuși

A SE ÎNĂBUȘÍ mă înăbuș intranz. 1) (despre ființe) A nu putea respira normal (din cauza lipsei de aer sau din cauza căldurii etc.); a se sufoca; a se asfixia. 2) fig. A se simți într-un impas moral (din cauza unor condiții nefavorabile); a se sufoca. /în + a năbuși

înăbúș și -ésc, a -í v. tr. (sîrb. nabušiti, a se unfla, cu înț. luĭ înăduș. – El înăbușă, sî înăbúșe. V. bușesc). Vest. Înăduș, sufoc, asfixiez. Fig. Reprim: a înăbuși o răscoală. V. refl. Mă înăduș: s’a înăbușit și a murit. Est. (năbușesc). Năpădesc, inund, podidesc: l-aŭ năbușit lăcrămile. V. intr. Mă revărs, năboĭesc, năvălesc: rîurile, Tătariĭ aŭ năbușit. – Și înn- și înắbuș.

înăbuși vb. v. ASCUNDE. TĂINUI.

ÎNĂBUȘI vb. 1. a (se) asfixia, a (se) îneca, a (se) sufoca, a (se) sugruma, (înv. și pop.) a (se) năbuși, a (se) năduși, (înv.) a (se) împresura. (Fumul îl ~.) 2. a strangula, a sufoca. (Emoția îl ~; cu glasul ~ de emoție.) 3. (fig.) a comprima. (Își ~ un suspin.) 4. a reprima, (fig.) a sugruma. (A ~ o răscoală.) 5. a stinge. (~ focul.) 6. a năpădi. (Buruienile ~ un teren cultivat.)

ÎNĂBUȘIT adj., adv. 1. adj. asfixiat, înecat, sufocat, (înv. și pop.) nădușit. (Persoană ~.) 2. adj. gîtuit, înecat, sugrumat. (Cu glasul ~ de emoție, spuse...) 3. adj. înfundat, slab, stins, surd, (fig.) vătuit. (Zgomote, sunete ~.) 4. adj. stins. (Un incendiu ~.) 5. adj., adv. înfundat, mocnit. (Foc ~; focul arde ~.)