ÎMPROȘCĂTÚRĂ, împroșcături, s. f. 1. Împroșcare. 2. (Concr.) Urmă lăsată prin împroșcare; stropitură, pată. – Împroșca + suf. -ătură.

ÎMPROȘCĂTÚRĂ, împroșcături, s. f. 1. Împroșcare. 2. (Concr.) Urmă lăsată prin împroșcare; stropitură, pată. – Împroșca + suf. -ătură.

ÎMPROȘCĂTÚRĂ, împroșcături, s. f. Împroșcare. Văzură de departe un cîrd de ciori, poate cîteva sute, de-a curmezișul șoselei, o împroșcătură de cerneală pe o colosală coală de hîrtie. REBREANU, R. I 215.

împroșcătúră s. f., g.-d. art. împroșcătúrii; pl. împroșcătúri

împroșcătúră s. f., g.-d. art. împroșcătúrii; pl. împroșcătúri

ÎMPROȘCĂTÚRĂ s. v. împroșcare.

ÎMPROȘCĂTÚRĂ ~i f. 1) Împroșcare nerepetată. 2) Loc care păstrează urmele împroșcării. /a împroșca + suf. ~ătură

împroșcătură f. rezultatul împroșcării, canonadă: împroșcaturile dușmanului.

împroșcătúră f., pl. ĭ. Rezultatu împroșcăriĭ, salvă, canonadă: împroșcăturile mitralierelor. Fig. Aruncăturĭ de vorbe urîte, mincĭunĭ, ocărĭ: împroșcăturile ziarelor.

ÎMPROȘCĂTURĂ s. împroșcare, stropire, stropit, stropitură, (rar) stropeală. (~ cuiva cu noroi.)