ÎMPREJURÍME, împrejurimi, s. f. Locul sau ținutul dimprejur; preajmă, vecinătate, împrejmuire (3). – Împrejur + suf. -ime.

ÎMPREJURÍME, împrejurimi, s. f. Locul sau ținutul dimprejur; preajmă, vecinătate, împrejmuire (3). – Împrejur + suf. -ime.

ÎMPREJURÍME, împrejurimi, s. f. (Mai ales la pl.) Locul sau ținutul dimprejur, din apropiere. Mai bine d. Zaharia Duhu al tău ne-ar oferi într-o duminică automobilul să vizităm împrejurimile. C. PETRESCU, A. 314. Cînd mă deșteptai și mi-aruncai privirile peste împrejurimi, firea întreagă mi se păru ca răsărită atunci, pentru întîiași dată, din sînul adânc al apelor. HOGAȘ, M. N. 179. Orașul și împrejurimile erau luminate de mii de focuri. NEGRUZZI, S. I 107.

împrejuríme s. f., g.-d. art. împrejurímii; pl. împrejurími

împrejuríme s. f., g.-d. art. împrejurímii; pl. împrejurími

ÎMPREJURÍME s. v. apropiere.

ÎMPREJURÍME s. v. circumferință, perimetru.

ÎMPREJURÍME ~i f. Loc ce se află în apropiere. ~ile orașului. [G.-D. împrejurimii] /împrejur + suf. ~ime

împrejurime f. 1. locul de împrejur; 2. cei din jurul cuiva.

împrejuríme f. Locurile din prejur: împrejurimile unuĭ oraș.

ÎMPREJURIME s. apropiere, jur, preajmă, vecinătate, (livr.) proximitate, (reg.) meleag, (prin Transilv.) preabăt, (înv.) împrejmuire, împrejur, prejmet, prejmuire. (Prin ~.)

împrejurime s. v. CIRCUMFERINȚĂ. PERIMETRU.