ÎMPOVĂRĂTÓR, -OÁRE, împovărători, -oare, adj. Care împovărează; copleșitor. – Împovăra + suf. -ător.

ÎMPOVĂRĂTÓR, -OÁRE, împovărători, -oare, adj. Care împovărează; copleșitor. – Împovăra + suf. -ător.

ÎMPOVĂRĂTÓR, -OÁRE, împovărători, -oare, adj. Care împovărează, copleșitor. N-au știut ce-i munca împovărătoare și amară. SADOVEANU, P. S. 201. Ea este o realitate, și chiar o tristă și împovărătoare realitate. ODOBESCU, S. III 479.

împovărătór adj. m., pl. împovărătóri; f. sg. și pl. împovărătoáre

împovărătór adj. m., pl. împovărătóri; f. sg. și pl. împovărătoáre

ÎMPOVĂRĂTÓR adj. 1. (înv.) povăros. (O greutate ~oare.) 2. v. apăsător.

ÎMPOVĂRĂTÓR ~oáre (~óri, ~oáre) Care împovărează. Muncă ~oare. /a împovăra + suf. ~ător

ÎMPOVĂRĂTOR adj. 1. (înv.) povăros. (O greutate ~.) 2. apăsător, copleșitor, covîrșitor, greu, (livr.) oneros. (Îndatoriri ~.)