ÎMPĂRĂȚÍ, împărățesc, vb. IV. Intranz. (Înv. și pop.) A domni ca împărat. – Din împărat.

ÎMPĂRĂȚÍ, împărățesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) A domni ca împărat. – Din împărat.

ÎMPĂRĂȚÍ, împărățesc, vb. IV. Intranz. (Popular și arhaizant). A conduce o țară în calitate de împărat; a stăpîni; a domni. Țara în care împărățea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pămîntului. CREANGĂ, O. A. 220. Baiazid II, care a împărățit pînă la 1512. ODOBESCU, S. II 222. ◊ Fig. Să-mpărățească în veac peste noroade Sceptrul dreptății. TOMA, C. V. 67. Ca-ntr-un țintirim împărățește adînca tăcere. VLAHUȚĂ, N. 140. Cum ai putut crede că o proastă fetișoară mă va face să fiu necredincios acei ce singură împărățește în inima mea? NEGRUZZI, S. I 22.

împărățí (a ~) (înv., pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. împărățésc, imperf. 3 sg. împărățeá; conj. prez. 3 să împărățeáscă

împărățí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. împărățésc, imperf. 3 sg. împărățeá; conj. prez. 3 sg. și pl. împărățeáscă

A ÎMPĂRĂȚÍ ~ésc intranz. pop. A conduce în calitate de împărat; a domni. /Din împărat

împărațì v. a domni; a guverna (vorbind de un impărat).

împărățésc v. intr. Domnesc ca împărat.