ÎMPĂCIUÍ, împăciuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. recipr. (Rar) A convinge pe cineva să facă pace sau a face pace cu cineva; a (se) împăca (1). [Pr.: -ciu-i-] – În + pace + suf. -ui.

ÎMPĂCIUÍT, -Ă, împăciuiți, -te, adj. (Rar) Împăcat, liniștit. – V. împăciui.

ÎMPĂCIUÍ, împăciuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. recipr. (Rar) A convinge pe cineva să facă pace sau a face pace cu cineva; a (se) împăca (1). [Pr.: -ciu-i-] – În + pace + suf. -ui.

ÎMPĂCIUÍT, -Ă, împăciuiți, -te, adj. (Rar) Împăcat, liniștit. – V. împăciui.

ÎMPĂCIUÍ, împăciuiesc, vb. IV. Tranz. (Azi rar) A convinge să facă pace, a împăca. V. pacifica. Eu lumea o împăciuiesc și o învrăjbez (Condeiul). GOROVEI, C. 98. ◊ Refl. El se gîndi a se împăciui cu dușmanii săi. BĂLCESCU, O. II 276. ◊ Refl. reciproc. Hai! frate să ne cinstim Și să ne împăciuim. ANT. LIT. POP. I 347.

ÎMPĂCIUÍT, -Ă, împăciuiți, -te, adj. Împăcat, liniștit. Cu un început de împăciuită destindere în trăsăturile chinuite de pînă acum. C. PETRESCU, A. R. 196.

împăciuí (a ~) (rar) (-ciu-i) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. împăciuiésc, imperf. 3 sg. împăciuiá; conj. prez. 3 să împăciuiáscă

împăciuí vb. (sil. -ciu-i), ind. prez. 1 sg. și 3 pl. împăciuiésc, imperf. 3 sg. împăciuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. împăciuiáscă

ÎMPĂCIUÍ vb. v. împăca.

ÎMPĂCIUÍT adj. v. împăcat, mulțumit, satisfăcut.

A ÎMPĂCIUÍ ~ iésc tranz. rar A face să se împăciuiască. [Sil. -ciu-i] /în + pace + suf. ~ui

A SE ÎMPĂCIUÍ mă ~iésc intranz. rar (persoane sau colectivități) A restabili raporturile de prietenie (cu cineva); a face pace; a se împăca. /în + pace + suf. ~ui

împăciuì v. a restabili pacea (între două persoane).

împăcĭuĭésc v. tr. (d. pace). Împac, conciliez, restabilesc pacea: a împăcĭui doĭ oamenĭ, lucrurile. – Vechĭ împăceluĭesc.

împăciui vb. v. ÎMPĂCA.

împăciuit adj. v. ÎMPĂCAT. MULȚUMIT. SATISFĂCUT.