ÎMPĂCÁ, împác, vb. I. 1. Tranz. și refl. recipr. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A restabili raporturi de prietenie, de înțelegere cu cineva; a (se) reconcilia, a (se) împăciui. ♦ Refl. recipr. A se înțelege cu cineva (într-o chestiune bănească), a se învoi, a conveni. ♦ Refl. A se obișnui, a se deprinde cu ceva (de obicei o idee, un gând). 2. Tranz. A liniști, a potoli, a calma pe cineva mulțumindu-l, dându-i satisfacție. 3. Refl. recipr. A trăi în bună înțelegere cu cineva; a se învoi, a se îngădui cu cineva. – Lat. *impacare.

ÎMPĂCÁRE, împăcări, s. f. Acțiunea de a (se) împăca și rezultatul ei; împăciuire, împăcăciune. – V. împăca.

ÎMPĂCÁ, împác, vb. I. 1. Tranz. și refl. recipr. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A restabili raporturi de prietenie, de înțelegere cu cineva; a (se) reconcilia, a (se) împăciui. ♦ Refl. recipr. A se înțelege cu cineva (într-o chestiune bănească), a se învoi, a conveni. ♦ Refl. A se obișnui, a se deprinde cu ceva (de obicei o idee, un gând). 2. Tranz. A liniști, a potoli, a calma pe cineva mulțumindu-l, dându-i satisfacție. 3. Refl. recipr. A trăi în bună înțelegere cu cineva; a se învoi, a se îngădui cu cineva. – Lat. *impacare.

ÎMPĂCÁRE, împăcări, s. f. Acțiunea de a (se) împăca și rezultatul ei; împăciuire, împăcăciune. – V. împăca.

ÎMPĂCÁ, împác, vb. I. 1. Refl. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A face să înceteze supărarea cu cineva, a restabili înțelegerea, a curma conflictul. Veste se împrăștiase că domnul se împăcase cu boierii. NEGRUZZI, S. I 150. Vino, mîndră-mpacă-te, Că de nu te-i împăca Foarte rău te-oi blăstema. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 256. ◊ Refl. reciproc. De certuri Să ne-mpăcăm, De greșeli Să ne iertăm. ANT. LIT. POP. I 427. ♦ A cădea de acord într-o chestiune bănească. Nu s-au împăcat din preț. ▭ Du-te... și te-apucă de lucru; oi vedea eu ce treabă-i face și ne-om împăca noi. CREANGĂ, P. 157. ♦ A se obișnui, a se deprinde, a se familiariza. Mama a început să se împace cu ideea aceasta. C. PETRESCU, A. 322. Dar cărțile [de joc] cu mine e greu să se împace. ALEXANDRESCU, P. 90. 2. Tranz. (Cu privire la persoane) A liniști, a potoli, a mulțumi, a îmbuna. Dinspre partea banilor am împăcat pe toată lumea. SADOVEANU, B. 59. Ca să ne împace, locotenentul ne cheamă la magazia diviziei. CAMIL PETRESCU, U. N. 384. Dacă ți-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. ISPIRESCU, L. 2. ◊ (Complementul este un abstract) Durerea mea s-o-mpac, Înseninîndu-mi gîndul. EMINESCU, O. I 193.

ÎMPĂCÁRE, împăcări, s. f. Acțiunea de a (s e) împăca și rezultatul ei; liniștire, potolire, îmbunare; înțelegere. Petrea simți... că încordarea femeii crește, că liniștea aceasta a ei este asemenea unei împăcări de după lacrimi, cînd obrazul zîmbește, dar buzele mai tremură. V. ROM. iulie 1953, 85. Am să-i cînt și eu un cîntec de împăcare. CREANGĂ, P. 134. Cît pentru norod... din împăcarea aceasta nu aștepta vreun bine. NEGRUZZI, S. I 150. ♦ Alinare. Nici un fel de împăcare sufletul meu nu găsește. CONACHI, P. 82. ♦ Acord într-o chestiune bănească; învoială. Ne-om împăca noi. – Împăcarea cum ți-am spus, cucoane. CREANGĂ, P. 157.

împăcá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. împác, 2 sg. împáci, 3 împácă; conj. prez. 3 să împáce

împăcáre s. f., g.-d. art. împăcắrii; pl. împăcắri

împăcá vb., ind. prez. 1 sg. împác, 2 sg. împáci, 3 sg. și pl. împácă; conj. prez. 3 sg. și pl. împáce

împăcáre s. f., g.-d. art. împăcării; pl. împăcări

ÎMPĂCÁ vb. 1. (livr.) a (se) reconcilia, (pop.) a (se) împăciui, (înv.) a (se) așeza, a (se) păciui. (S-au ~ după conflict.) 2. a concilia, (pop.) a învoi. (A ~ divergențele.) 3. v. înțelege. 4. v. satisface. 5. v. calma. 6. v. deprinde.

ÎMPĂCÁRE s. 1. (livr.) reconciliere, (pop.) împăciuire, împăcăciune, păciuire. (~ lor după un conflict.) 2. conciliație, conciliere. (~ între părțile adverse.) 3. v. calmare.

A (se) împăca ≠ a (se) supăra

împăcá (împác, împăcát), vb. – 1. A restabili raporturi de prietenie, de înțelegere cu cineva. – 2. A liniști, a potoli, a calma. – 3. A mulțumi, a satisface. – 4. A pune de acord, a conveni. – 5. (Refl.) A face pace. – 6. (Refl.) A se învoi, a se conforma. – 7. (Refl.) A se înțelege, a trăi în bună înțelegere, a se avea bine. Lat. pacāre (Pușcariu 783; Candrea-Dens., 1298; REW 6132; DAR), cf. alb. paḱoń, it. pagare, prov., sp., port. pagar, fr. payer. Sensul etimologic se conservă numai în rom. și în alb.; compunerea cu pref. în- trebuie să se fi făcut în cadrul limbii rom. Cf. pace. Der. împăcăcios, adj. (care împacă); împăcătură (var. împăcătoare), s. f. (înv., împăcare); împăcăciune, s. f. (reconciliere); neîmpăcat, adj. (implacabil).

A ÎMPĂCÁ împác tranz. 1) A face să se împace. 2) A face să devină mai binevoitor, mai indulgent. /în + lat. pacare

A SE ÎMPĂCÁ mă împác intranz. 1) A restabili raporturile de prietenie; a se împăciui. S-au ~at după un conflict. 2) pop. A ajunge la o înțelegere; a cădea de acord; a conveni; a se învoi. ~ cu gândul. ◊ ~ cu ceva a se obișnui; a se deprinde. 3) A trăi în bună înțelegere. Ei se împacă bine. /în + lat. pacare

împăcà v. 1. a face pace: i-am împăcat; 2. a mulțumi; cum să împace atâta lume? 3. a potoli: copilul se puse pe un plâns de n’a putut să-l împace. [Lat. PACARE].

împác, a -păcá v. tr. (lat. pacare, a liniști, d. pax, pácis, pace; it. pagare, fr. payer, pv. sp. pg. pagar. V. pacific). Fac pace, conciliez: eĭ eraŭ certațĭ între eĭ dar eŭ ĭ-am împăcat. Mulțămesc, satisfac: această vorbă ĭ-a împăcat pe toțĭ. Liniștesc, potolesc: l-am împăcat îndată dîndu-ĭ ce cerea. V. refl. Intru ĭar în relațiunĭ amicale cu cineva. Mă potrivesc în gusturĭ, în obiceĭurĭ, trăĭesc în pace cu: aceștĭ oamenĭ se împacă bine între eĭ. (V. pogodesc). Mă învoĭesc, convin: m’am împăcat să-ĭ plătesc un franc pe zi.

ÎMPĂCA vb. 1. (livr.) a (se) reconcilia, (pop.) a (se) împăciui, (înv.) a (se) așeza, a (se) păciui. (S-au ~ după conflict.) 2. a concilia, (pop.) a învoi. (A ~ divergențele.) 3. a se înțelege, (pop.) a se îngădui, a se învoi, (reg.) a se pogodi, (prin Ban.) a se bărăbări, (Transilv. și Ban.) a se nărăvi. (Se ~ destul de bine împreună.) 4. a mulțumi, a satisface. (I-a ~ pe toți măsura luată.) 5. a (se) calma, a (se) domoli, a (se) îmblînzi, a (se) îmbuna, a (se) liniști, a (se) potoli, (reg.) a (se) țistui, (înv.) a (se) dezmînia. (Era enervat și abia a reușit să-l ~.) 6. a se deprinde, a se obișnui. (Nu mă pot ~ cu gîndul că...)

ÎMPĂCARE s. 1. (livr.) reconciliere, (pop.) împăciuire, (înv.) impăcăciune, păciuire. (~ lor după un conflict.) 2. conciliație, conciliere. (~ între părțile adverse.) 3. calmare, domolire, îmblînzire, îmbunare, liniștire, potolire. (~ unei persoane enervate.)

NOUL TESTAMENT SAU ÎMPĂCAREA AU LEAGEA NOAO A LUI IISUS HRISTOS DOMNLUI NOSTRU, titlul primei traduceri integrale în limba română a „Noului Testament”, apărută în 1648, la Alba Iulia, sub îngrijirea mitropolitului Simion Ștefan. Cunoscută sub denumirea „Noul Testament de la Bălgrad”.

PAR ACQUIT DE CONSCIENCE (fr.) pentru împăcarea conștiinței – A întreprinde o acțiune par acquit de conscience, a porni cu îndoială în reușita sau utilitatea ei, ca să nu-ți pară rău că nu ai făcut-o.

împăcáre, împăcări s. f. Împăcăciune. ♦ (Sens biblic) Starea de har dintre oameni și Dumnezeu, socotită ca fiind „o nouă creație”, a cărei harismă se transmite prin botez. – Din împăca.

a împăca și capra, și varza expr. (pop.) a adopta o atitudine care să mulțumească în egală măsură două sau mai multe persoane cu puncte de vedere ireconciliabile.