ÎMBUIBÁ, îmbúib, vb. I. Refl. și tranz. A mânca și a bea sau a da să mănânce și să bea peste măsură, a (se) ghiftui; a (se) îndopa. – Et. nec.

ÎMBUIBÁRE s. f. Acțiunea de a (se) îmbuiba și rezultatul ei; stare de om îmbuibat. – V. îmbuiba.

ÎMBUIBÁ, îmbúib, vb. I. Refl. și tranz. A mânca și a bea (sau a da să mănânce și să bea) peste măsură, a (se) ghiftui; a (se) îndopa. – Et. nec.

ÎMBUIBÁRE s. f. Acțiunea de a (se) îmbuiba și rezultatul ei; stare de om îmbuibat. – V. îmbuiba.

ÎMBUIBÁRE s. f. Acțiunea de a (se) îmbuiba și rezultatul ei; îndoparea organismului cu mîncare peste măsură; p. ext. trai bun, belșug excesiv. Muncitorii și tehnicienii din întreprinderile naționalizate nu mai lucrează pentru îmbuibarea stăpînilor, ci pentru bunăstarea lor și a familiei lor, pentru înflorirea patriei celor ce muncesc. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2166.

ÎMBUIBẮ, îmbúib, vb. I. Refl. A se ghiftui cu mîncări și băuturi; a se îndopa; p. ext. a trăi în belșug excesiv, a avea din toate mai mult decît trebuie. V. huzuri. Domnul Tudose... se îmbuiba cu carne friptă dimineața. PAS, Z. I 132. Vulturii... se răped la stîrvuri și se îmbuibă cu mortăciuni. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Tranz. Ospăț ce ne îmbuibă pîntecele și ne strică sănătatea. NEGRUZZI, S. I 253.

îmbuibá (a ~) (-bui-) vb., ind. prez. 3 îmbúibă

îmbuibáre (-bui-) s. f., g.-d. art. îmbuibắrii

îmbuibá vb. (sil. -bui-), ind. prez. 1 sg. îmbúib, 3 sg. și pl. îmbúibă

îmbuibáre s. f. (sil. -bui-), g.-d. art. îmbuibării; pl. îmbuibări

ÎMBUIBÁ vb. 1. a (se) ghiftui, a (se) îndopa, (prin Transilv. și Maram.) a (se) crivi, (Olt.) a (se) încătărăma. (S-a ~ cu mâncare.) 2. v. huzuri.

ÎMBUIBÁRE s. 1. ghiftuire, îndopare, (pop.) saț. (~ cuiva cu mâncare.) 2. v. huzur.

îmbuibá (îmbúib, îmbuibát), vb. – 1. A ghiftui, a îndopa cu mîncare. – 2. (Refl.) A mînca lacom, în exces. – 3. A crește din abundență, a se înmulți. Origine necunoscută. Nici una din explicațiile date pînă acum nu pare mulțumitoare. După Densusianu, Archiv. lat. Lex., XII, 425, Din lat. bubia, glosare incertă a lui „sfîrc”, pe baza unui der. *imbubiāre, cf. Pușcariu 72 și REW 4286a; însă autorul a renunțat mai tîrziu la această ipoteză, convingîndu-se că glosarea era incorectă. După Giuglea, Dacor., II, 632-37, din lat. imbuĕre, prin intermediul unei forme pop. *imbuviāre, cf. DAR, și Rosetti, I, 167, care stabilește o legătură cu lat. bubῑre „a umfla”. Sub aspect semantic, cuvîntul oferă o identitate perfectă cu buieci, cf. buiac; însă explicația fonetică este dificilă cf. sl. buiti sę „a trăi înconjurat de plăceri”, cu care DAR admite că s-a încrucișat.

A ÎMBUIBÁ îmbúib tranz. A face să se îmbuibe; a ghiftui. / Orig. nec.

A SE ÎMBUIBÁ mă îmbúib intranz. 1) A se îndopa cu mâncare și băutură; a se ghiftui. 2) A trăi în belșug. /Orig. nec.

îmbuibà v. 1. a (se) îndopa; 2. fig. a se face arogant. [Origină necunoscută].

îmbúĭb, a -á v. tr. (cp. cu lat. bubia, gurguĭu țîțeĭ. V. și buĭb). Îndop, satur de banĭ și de toate. V. refl. Mă îndop, mă satur de banĭ și de fericire.

ÎMBUIBA vb. 1. a (se) ghiftui, a (se) îndopa, (prin Transilv. și Maram.) a (se) crivi, (Olt.) a (se) încătărăma. (S-a ~ cu mîncare.) 2. a huzuri. (Se ~ toată viața.)

ÎMBUIBARE s. 1. ghiftuire, îndopare, (pop.) saț. (~ cuiva cu mîncare.) 2. huzur. (Trăiește în ~.)