Dicționare ale limbii române

15 definiții pentru îmbuca

ÎMBUCÁ, îmbúc, vb. I. 1. Tranz. A mânca (în grabă, ce se nimerește); a înghiți ceva dintr-o dată. 2. Refl. (Despre piese tehnice) A intra cu un capăt în altă piesă pentru a forma împreună un ansamblu; a se împreuna, a se uni. – Lat. *imbuccare (< bucea „gură”).
ÎMBUCÁ, îmbúc, vb. I. 1. Tranz. A vârî în gură ceva de mâncare; a mânca (în pripă, ce se nimerește); a înghiți ceva dintr-o dată. 2. Refl. (Despre piese) A intra cu un capăt în altă piesă; a se împreuna, a se uni. – Lat. *imbuccare (< bucca „gură”).
ÎMBUCÁ, îmbúc, vb. I. 1. Tranz. A mînca (de obicei în pripă ce se nimerește, fără alegere). Dă-i ceva să-mbuce dumnealui, că vine de departe. DUMITRIU, B. F. 18. Se așeză să îmbuce din merindea ce și-o adusese. REBREANU, I 93. Se întoarse pe la prînz și după ce îmbucă ceva și văzu ce-i pe-acasă, luă săculețul și porni la hambare. DUNĂREANU, CH. 72. Să-mbucați ceva la noi și apoi vă-ți tot duce. SANDU-ALDEA, U. P. 43. După ce îmbucă ce bruma se găsi, își luă ziua bună și plecă. POPESCU, B. IV 108. ◊ Absol. Șed minerii la popas Pe sub cetina de brazi Și îmbucă de amiaz. DEȘLIU, M. 46. Unii se mai repezeau pe-acasă, să-și mai vază de vite ori să mai îmbuce, dar se întorceau curînd, parcă le-ar fi fost frică să nu se întîmple ceva în lipsa lor. REBREANU, R. II 17. Nu află alt adăpost spre a îmbuca sau a dormi ziua. ODOBESCU, S. III 17. ♦ Absol. A băga mîncare în gură. Bătut de gînduri, îmbuca rar. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 34. 2. Tranz. A apuca cu gura, a înghiți. Unde deschise o gură, de să mă îmbuce. ISPIRESCU, L. 14. O zmeoaică-l îmbuca. TEODORESCU, P. P. 441. 3. Tranz. (Cu privire la instrumente de suflat) A duce la gură, a vîrî capătul în gură. Corniștii din fruntea companiilor își îmbucau instrumentele cu încrețiri de bărbii albăstrite de perdaful bricelor. MACEDONSKI, O. III 26. Unchiașul, obosit, nu se sfii a îmbuca bărbătește trîmbița vînătorească. ODOBESCU, S. III 95. 4. Refl. (Despre o piesă tehnică) A intra cu un capăt în altă piesă, tăiată pe măsură, pentru a forma împreună un ansamblu. Aici nu se bătuse un nit cum trebuia, aici nu se îmbucase bine o bucșă. PAS, L. I 72. ♦ A se împreuna, a se îmbina. Niște bolte ogivale ce se îmbucau între ele. ODOBESCU, S. I 442. ◊ Fig. Cîrdurile se amestecară, se îmbucară într-un stol de capete și începură să fugă, înghesuindu-se una într-alta. PREDA, Î. 144.
îmbucá (a ~) vb., ind. prez. 3 îmbúcă
îmbucá vb., ind. prez. 1 sg. îmbúc, 3 sg. și pl. îmbúcă
ÎMBUCÁ vb. a îmbina, a împreuna, (Ban. și Transilv.) a păsăli. (A ~ marginile a două scânduri.)
ÎMBUCÁ vb. v. gusta, înfuleca, mânca.
îmbucá (îmbúc, îmbucát), vb.1. A înghiți. – 2. A gusta ceva de mîncare. – 3. A înfuleca. – 4. A împreuna, a uni, a cupla. – 5. (Înv.) A disprețui. – 6. (Înv.) A săruta, a îmbrățișa. – Mr. mbuc. Lat. *imbuccāre, de la bucca, cf. bucă (Pușcariu 781; Candrea-Dens., 192; DAR), cf. it. imboccare, fr. emboucher, sp., port. embocar. Der. de la bucă, în interiorul limbii rom., pare mai puțin probabilă, întrucît toate sensurile lui îmbuca duc la semantismul lat. „gură”, pe cînd în rom. bucă înseamnă numai „obraz”. – Der. îmbucătură, s. f. (înghițitură, duminicat; muștiuc; îmbinare; colț de stradă); îmbucături, vb. (a vîrî cuiva îmbucăturile în gură).
A ÎMBUCÁ îmbúc tranz. 1) A mânca puțin și în grabă (înghițind bucăți mari de hrană). ~ de amiază. 2) (muștiucurile instrumentelor muzicale de suflat) A prinde cu gura. /<lat. imbuccare
A SE ÎMBUCÁ pers. 3 se îmbúcă intranz. (despre piesele unui ansamblu) A intra perfect cu un capăt în altă piesă. /<lat. imbuccare
îmbucà v. 1. a pune ceva în gură; 2. a mânca puțin și repede; 3. a face să intre un lucru într’altul, a prinde laolaltă; 4. fam. a se săruta. [V. bucă].
îmbúc, a v. tr. (d. lat. bŭcca, obraz, gură; it. imboccare, fr. emboucher, sp. bg. embocar. V. bucă). Mănînc (pun în gură) cîte o îmbucătură: n’am îmbucat nimic azĭ. Înghit pe fugă: lupu îmbucă oaĭa. Pun între buze ca să aflu orĭ ca să sug (un fluĭer, o țeavă). Fixez orĭ lipesc gură’n gură (doŭă țevĭ). Vechĭ. Fig. Atac cu gura (cu vorba), defaĭm: cu multe vorbe rele l-aŭ îmbucat în urechile Domnu-săŭ. (Ur. Let. 1, 187). V. refl. Intru c’un capăt în scobitura altuĭ lucru, ca roatele cu dințĭ una’ntralta. Mă unesc, vorbind, de rîurĭ: unde se’mbucă Siretu cu Dunărea.
îmbuca vb. v. GUSTA. ÎNFULECA. MÎNCA.
îmbucá, îmbuc, vb. tranz. – 1. A gusta din mâncare. 2. A înfuleca. – Lat. *imbuccare (< bucca „gură, obraz”) (Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; DEX, MDA).
îmbucá, îmbuc, vb. tranz. – 1. A gusta din mâncare. 2. A înfuleca. – Lat. *imbuccare (DER).

îmbuca dex online | sinonim

îmbuca definitie

Intrare: îmbuca
îmbuca verb grupa I conjugarea I