ÎMBELȘUGÁ, îmbelșughez, vb. I. Tranz. (Rar) A face pământul să rodească, să devină îmbelșugat. – În + belșug.

ÎMBELȘUGÁRE s. f. Belșug; abundență, îndestulare. [Var.: (reg.) îmbielșugáre s. f.] – V. îmbelșuga.

ÎMBIELȘUGÁRE s. f. v. îmbelșugare.

ÎMBELȘUGÁ, îmbelșughez, vb. I. Tranz. (Rar) A face pământul să rodească, să devină îmbelșugat. – În + belșug.

ÎMBELȘUGÁRE s. f. Belșug; abundență, îndestulare. [Var.: (reg.) îmbielșugáre s. f.] – V. îmbelșuga.

ÎMBIELȘUGÁRE s. f. v. îmbelșugare.

ÎMBELȘUGÁ, îmbelșughez, vb. I. Tranz. (Rar) A face să rodească, să fie îmbelșugat. Sunînd grăunțele, pe bulgări plouă; Speranța, dragostea lui sfîntă, dorul De-a-mbelșuga cu munca lui ogorul, Le seamănă cu mîinile-amîndouă. VLAHUȚĂ, O. A. 28.

ÎMBELȘUGÁRE s. f. Belșug, abundență, îndestulare. Unchiașul... de la venirea băiatului, trăia mai bine și mai cu îmbelșugare. POPESCU, B. IV 42. Frumusețile ce natura le răspîndește... cu atîta îmbelșugare. NEGRUZZI, S. I 315. – Variantă: îmbielșugáre (SADOVEANU, D. P. 158) s. f.

ÎMBIELȘUGÁRE s. f. v. îmbelșugare.

îmbelșugá (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 îmbelșugheáză

îmbelșugáre s. f., g.-d. art. îmbelșugắrii

îmbelșugá vb., ind. prez. 1 sg. îmbelșughéz, 3 sg. și pl. îmbelșugheáză

îmbelșugáre s. f., g.-d. art. îmbelșugării

ÎMBELȘUGÁRE s. v. belșug.

A ÎMBELȘUGÁ ~ghéz tranz. rar (ogoare) A face să aibă belșug (prin muncă și organizare). /în + belșug

îmbelșugare f. ahundantă. [V. belșug].

îmbelșugáre f. Belșug, abundanță. – Și îmbilș- și îmbĭelș-.

ÎMBELȘUGARE s. abundență, belșug, bogăție, îndestulare, prisos, (rar) afluență, mănoșie, răsfăț, risipă, (livr.) opulență, profuziune, (pop.) jertfă, (prin Olt.) temei, (înv.) sătul, saturare, spor. (~ de bunuri.)