țintuit

ȚINTUÍT, -Ă, țintuiți, -te, adj. 1. Bătut, prins în cuie sau în ținte; (despre încălțăminte) cu ținte pe talpă. ♦ Fig. Nemișcat, înțepenit, pironit (din cauza unei stări sufletești sau a unei emoții puternice); 2. Împodobit cu ținte, țintat; p. ext. împodobit cu pietre scumpe. – V. țintui.

ȚINTUÍT, -Ă, țintuiți, -te, adj. 1. Bătut, prins în cuie sau în ținte; (despre încălțăminte) cu ținte pe talpă. ♦ Fig. Nemișcat, înțepenit, pironit (din cauza unei stări sufletești sau a unei emoții puternice). 2. Împodobit cu ținte, țintat; p. ext. împodobit cu pietre scumpe. – V. țintui.

ȚINTUÍT, -Ă, țintuiți, -te, adj. 1. Bătut, prins în cuie sau în ținte; (despre încălțăminte) cu ținte pe talpă. Avea cizme țintuite. DUMITRIU, N. 135. Ghiță și-a făcut rost de niște ghete cu talpa groasă, țintuită. PAS, Z. I 180. 2. Împodobit cu ținte, p. ext. cu pietre scumpe, cu aur. Ei merg bătînd din pinteni!... Zburdalnica lor ceată Străluce de departe în haine poleite... Și frîie țintuite, și argintate șele. ALECSANDRI, P. III 200. Oprișanul are-n sat Ogari, căpoi de vînat, Cu zgărzi late, țintuite, Pe la margini poleite. id. P. P. 202.

țintuít adj. m., pl. țintuíți; f. sg. țintuítă, pl. țintuíte

ȚINTUÍT adj. 1. țintat, (reg.) țintelat. (Chimir ~.) 2. v. înmărmurit. 3. v. ațintit.

ȚINTUÍT ~tă (~ti, ~te) 1) v. A ȚINTUI. 2) fig. Care este înțepenit (de emoție, de durere etc.); pironit. /v. a țintui

țintuit a. garnisit cu ținte: ghioagă țintuită POP.

țintuít, -ă adj. Garnisit cu ținte cu gămălia mare: ghĭoagă țintuită, chimir țintuit.

ȚINTUIT adj. 1. țintat, (reg.) țintelat. (Chimir ~.) 2. împietrit, încremenit, înlemnit, înmărmurit, înțepenit, neclintit, nemișcat, țeapăn, (înv. și pop.) mărmurit, (înv. și reg.) stîlpit, (fig.) înghețat, înțelenit. (~ de spaimă, de uimire.) 3. ațintit, fixat, pironit, țintit, (rar) sticlit, (înv. și reg.) stîlpit. (A rămas ~; cu privirile ~.)