țiitoare

ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. pl. Loc unde stă vânătorul la pândă; loc pe unde trece vânatul. 3. Adj. (Înv.) Care ține mult timp; durabil. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itor.

ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. pl. Loc unde stă vânătorul la pândă; loc pe unde trece vânatul. 3. Adj. (Înv.) Care ține mult timp; durabil. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itor.

ȚIITÓRI s. f. pl. Loc unde stă vînătorul la pîndă; loc pe unde trece vînatul. Poiana și țiitorile erau minunate, luminișul era larg înspre partea de unde trebuia să vie vînatul. SADOVEANU, O. I 63. Iute la pîndă, la țiitori! ODOBESCU, S. III 88.

!țiitoáre² (loc de pândă) (ți-i-) s. f., g.-d. art. țiitórii; pl. țiitóri

țiitóri (loc) s. f. pl. (sil. ți-i-)

ȚIITOÁRE² ~óri f. Loc pe unde trec animale sălbatice și unde vânătorii stau de pândă. /a ține + suf. ~toare

țiitoare f. 1. femeie întreținută (cf. țineà 8); 2. locul unde vânătorul pândește vânatul: fiți deștepți la țiitori! (cf. țineà 14).

țiitoáre f., pl. orĭ (d. țin, țiŭ. P. pl., cp. cu privighetoare). Întreținută, concubină. Trecătoare, locu pe unde trece vînatu și unde se ațin vînătoriĭ: la pîndă la țiitorĭ (Od. Psevd. 99).