știrb

ȘTIRB, -Ă, știrbi, -e, adj. 1. Căruia i-au căzut unul sau mai mulți dinți. ◊ Compus: știrba-baba-cloanța s. f. = a) vrăjitoare bătrână din mitologia populară; poreclă dată unei femei bătrâne și rele; b) (pop.; uneori cu determinarea roade tărăboanța) se spune în glumă copiilor când le cad dinții de lapte. 2. (Despre vase) Care are marginea spartă, ciocnită; căruia îi lipsește o bucățică din margine; ciobit. ♦ (Despre instrumente de tăiat) Cu tăișul tocit; căruia îi lipsește o bucățică; p. ext. ciuntit, trunchiat. – Din sl. štrŭbŭ.

ȘTIRB, -Ă, știrbi, -e, adj. 1. Căruia îi lipsește unul sau mai mulți dinți. ◊ Compus: știrba-baba-cloanța s. f. = a) vrăjitoare bătrână din mitologia populară; poreclă dată unei femei bătrâne și rele; b) (pop.; uneori cu determinarea roade tărăboanța) se spune în glumă copiilor când le cad dinții de lapte. 2. (Despre vase) Care are marginea spartă, ciocnită; căruia îi lipsește o bucățică din margine; ciobit. ♦ (Despre instrumente de tăiat) Cu tăișul tocit; căruia îi lipsește o bucățică; p. ext. ciuntit, trunchiat. – Din sl. štrŭbŭ.

ȘTIRB, -Ă, știrbi, -e, adj. 1. Căruia îi lipsește unul sau mai mulți dinți. Uneori rîdea, întinzîndu-și buzele peste gura-i știrbă. SADOVEANU, M. C. 51. Un ucenic știrb, slăbuț... intrase în goană în magazia cea lungă. CAMIL, PETRESCU, O. II 448. Pentr-o țîr de loc de șură Nu iau fata știrbă-n gură! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 436. ◊ Fig. Pieptene știrb. ◊ (Substantivat) Toată fata Sare balta, Numai știrba Scoate limba. JARNÍK-BÎRSEANU, 434. 2. (Despre obiecte, mai ales despre vase) Care are buza spartă, ciocnită, căruia îi lipsește o bucățică din margine. Minodora puse lîngă fărîmituri scăfița știrbă și turnă în ea cîteva picături de lapte. SADOVEANU, B. 32. Sarea era pusă într-o ceașcă de cafea știrbă. C. PETRESCU, Î. II 166. Oale, spui?... Una-i știrbă și-alta goală; Nici o pricopseală nu-i! COȘBUC, R. I 330. ◊ Fig. Din stradă, intrarea aceasta știrbă deschidea priveliștea unei curți adînci. GALAN, B. I 23. Luna, știrbă numai de vreun deget, părea că fuge printre nourii minați de vînt. La TDRG. 3. (Despre instrumente de tăiat) Cu tăișul tocit, neascuțit, cu părți din tăiș desprinse, cu știrbituri. Topor știrb.

știrb adj. m., pl. știrbi; f. ștírbă, pl. ștírbe

știrb adj. m., pl. știrbi; f. sg. ștírbă, pl. ștírbe

ȘTIRB adj. 1. (reg.) știrboc, știrbocit, (prin Transilv.) jimb. (Un bătrân ~.) 2. ciobit, ciocnit, știrbit. (Pahar ~.) 3. știrbit, tocit. (Cuțit ~.)

știrb (-bă), adj. – 1. Căruia îi lipsește unul sau mai mulți dinți. – 2. Ciobit, cu marginea spartă. – Megl. strîb. Sl. štrŭbŭ „incomplet” (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 393; Conev 97), cf. bg. štrăb, ceh. štĕrb. Uz general (ALR, I, 69). – Der. știrbi, vb. (a-și pierde dinții, a se ciobi; a micșora, a reduce); știrbină, s. f. (ciobitură, știrbire), din sl. štrŭbina, cf. pol. szczerbina, rus. šterbina; știrbutură, s. f. (știrbire, pierdere, împuținare; loc gol lăsat de căderea dinților; persoană știrbă); neștirbit, adj. (integru, întreg).

ȘTIRB ~ă (~i, ~e) și substantival 1) (despre persoane) Care nu are unul sau mai mulți dinți. 2) (despre vase, unelte de taiat etc.) Care este cu marginea stricată. Farfurie ~ă. /<sl. štrubu, bulg. ștărb

știrb a. 1. tocit; 2. fără dinți: babă știrbă [Slav. ȘTRŬBŬ]. ║ m. om fără dinți.

știrb, -ă adj. (vsl. štrŭbŭ, cĭunt; bg. štŭrb, ceh. štĭerb, știrb. V. hîrb). Căruĭa-ĭ lipsește un dinte orĭ maĭ mulțĭ: copil știrb, furculiță știrbă. Care are ascuțișu stricat: cuțit știrb. V. berc.

ȘTIRB adj. 1. (reg.) știrboc, știrbocit, (prin Transilv.) jimb. (Un bătrîn ~.) 2. ciobit, ciocnit, știrbit. (Pahar ~.) 3. știrbit, tocit. (Cuțit ~.)