știmă

ȘTÍMĂ¹, știme, s. f. Personaj din mitologia populară, imaginat ca o femeie care protejează apele, pădurile, comorile etc. – Din ngr. shíma.

ȘTÍMĂ¹, știme, s. f. Personaj din mitologia populară, imaginat ca o femeie care protejează apele, pădurile, comorile etc. – Din ngr. shíma.

ȘTÍMĂ¹, știme, s. f. (În credințele populare) Ființă imaginară închipuită ca o femeie, care ar avea rolul să păzească apele, pădurile, casa, comorile etc. Se întîmplă cîteodată, în crucile nopții, de curg neguri pe Prut, și din acele neguri se arată știma. SADOVEANU, F. J. 429. Trei limbi de foc se zice că se ivesc din pămînt îndată ce începi a săpa, ș-apoi s-arată știma comorii. GANE, N. I 98.

ștímă s. f., g.-d. art. ștímei; pl. ștíme

ștímă (mit., muz.) s. f., g.-d. art. ștímei; pl. ștíme

ȘTÍMĂ² ~e f. (în mitologia populară) Ființă imaginară cu chip de femeie, înzestrată cu forțe supranaturale, care protejează apele, munții, pădurile etc. /Orig. nec.

ștímă, ștíme, s.f. (reg.) 1. demon, stafie, duh ce păzește comorile necurate. 2. pocitură, pocitanie. 3. ființă sau plantă purtătoare de noroc. 4. noroc. 5. (în forma: ștemă) belșug de lapte la vite; mană, frupt. 6. copil mic și neastâmpărat. 7. presimțire. 8. (în forma: ștemă) taină, secret. 9. (în forma: ștemă) fluierătură cu care ciobanii se cheamă între ei.

ștímă, știme, s.f. – (mit.) 1. Duh ce păzește comorile. 2. Zână de apă. – Din ngr. shíma (Scriban, DEX, MDA).

ștímă, -e, s.f. – (mit.) Personaj din mitologia populară, imaginat ca o ființă care protejează apele, pădurile. – Din ngr. shíma (DEX).