șchiop

ȘCHIÓP, -OÁPĂ, șchiopi, -oape, adj., s. f. 1. (Adesea substantivat) Care are un picior mai scurt decât celălalt (sau celelalte), căruia îi lipsește un picior; care șchiopătează când merge, infirm sau bolnav de un picior. ♦ P. anal. (Despre obiecte) Care nu se sprijină în egală măsură pe toate picioarele; care nu are stabilitate. ♦ Fig. (Despre versuri) Cu unitățile metrice incomplete; cu imperfecțiuni de ritm sau rimă; nereușit, slab. 2. S. f. Măsură populară de lungime, egală cu distanța de la vârful degetului mare până la vârful degetului arătător, când cele două degete sunt îndepărtate la maximum unul de altul. ◊ Expr. De-o (sau cât o) șchioapă = mult mai mic (sau mult mai mare) decât normal. – Lat. *excloppus.

ȘCHIOP, -OÁPĂ, șchiopi, -oape, adj., s. f. 1. Adj. (Adesea substantivat) Care are un picior mai scurt decât celălalt (sau celelalte), căruia îi lipsește un picior; care șchiopătează când merge, infirm sau bolnav de un picior. ♦ P. anal. (Despre obiecte) Care nu se sprijină în egală măsură pe toate picioarele; care nu are stabilitate. ♦ Fig. (Despre versuri) Cu unitățile metrice incomplete; cu imperfecțiuni de ritm sau rimă; nereușit, slab. 2. S. f. Măsură populară de lungime, egală cu distanța de la vârful degetului mare până la vârful degetului arătător, când cele două degete sunt îndepărtate la maximum unul de altul. ◊ Expr. De o (sau cât o) șchioapă = mult mai mic (sau mult mai mare) decât normal. – Din lat. *excloppus.

SCHIOP, -OÁPĂ adj. v. șchiop.

ȘCHIOP, ȘCHIOÁPĂ, șchiopi, șchioape, adj. (Despre ființe) Care are un picior mai scurt sau căruia îi lipsește cu totul un picior; infirm de un picior. Era o cățea albă, șchioapă de cînd o împușcase. REBREANU, R. I 149. Un ciocîrlan șchiop se vede viind, cît ce putea. CREANGĂ, P. 93. Cînd era mică, a căzut din scrînciob și de atunci e cam șchioapă. NEGRUZZI, S. I 59. ◊ (Substantivat) Leșii-n vale, pe sub plopi, Se crucesc, se cred miopi-Ce văd ei? Din cetățuie Doi cu doi, vreo zece șchiopi. COȘBUC, P. I 329. ♦ Fig. (Despre versuri) Cu ritm defectuos; nereușit. Neavînd învăț și normă, Fantazia fără formă Rătăcit-a vai! cu mersul: Negru-i gîndul, șchiop e versul. EMINESCU, O. IV 292. – Variantă: schiop, schioápă (RETEGANUL, P. III 62, ISPIRESCU, L. 48, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 421) adj.

șchiop adj. m., s. m., pl. șchiopi; adj. f., s. f. șchioápă, pl. șchioápe

șchiop adj. m., s. m., pl. șchiopi; f. sg. șchioápă, pl. șchioápe

ȘCHIOP adj. v. șontâcăit.

ȘCHIOP s. v. pietin.

șchiop (-oápă), adj. – Olog, cotonog, cu un picior mai scurt, șontorog. – Mr., megl. șcl’op, istr. șliop. Lat. cloppus (Pușcariu 1550; REW 1997; Tiktin), cf. v. fr., prov. clop. Rom. presupune *scloppus, cf. alb. škjep (Philippide, II, 643), fr. écloper; s- s-ar putea explica prin lat. ex-, sau poate printr-o contaminare cu lat. stloppus „zgomot”, cf. v. it. schioppo „plescăit, trosnet”, care s-ar fi zis pentru zgomotul ritmic al mersului, cf. cat. esclop „copită”. Uz general (ALR, I, 71). Der. șchiopa, vb. (a merge, a rămîne șchiop; a ciomăgi), cuvînt de uz general (ALR, I, 95), pe care Tiktin și Candrea îl derivă din lat. exclǒppāre; șchioapă, s. f. (palmă), numită așa, căci măsurînd ceva cu degetul mare și arătătorul deschis, repetarea mișcării seamănă cu o șchiopătare); șchiopăta, vb. (a umbla șontîc; a proceda greșit), probabil prin intermediul unei der. expresive din lat. exclǒppitāre, după Pușcariu 1549 și Candrea; din *cloppicāre, cu schimbul de suf., după Tiktin și REW 1996); șchiopă(tă)tură, s. f. (șchiopătare); șchiopesc, adj. (de șchiop); șchiopește, adv. (ca șchiopii); șchiopî(r)c, interj. (imită șchiopătatul); șchiopîrlan, s. m. (șchiop), cu un suf. expresiv, cf. țopîrlă, ciocîrlă.

ȘCHIOP ~ioápă (~iopi, ~ioápe) 1) și substantival (despre ființe) Care merge șchiopătând; infirm de un picior; cotonog; șontorog. Cal ~. 2) (despre obiecte cu picioare) Care nu se sprijină uniform pe toate picioarele; lipsit de echilibru. 3) fig. (despre versuri) Care are ritm sau rimă defectuoasă. /<lat. excloppus

șchiop a. și m. 1. care n’are decât un picior, care merge rău; 2. fig. defectuos: versuri șchioape. [Lat. vulg. EXCLOPPUS].

șchĭóp, șchĭoápă adj. (lat. clŏppus, șchĭop, și sclŏppus, stlŏppus pleoscăĭală, adică „acela care face leop, pleosc, șontîc cînd pășește”; it. schioppo și stioppo, pușcă, adică „arma care face clamp, pleosc, poc”; pv. clop, vfr. clop, clopin, șchĭop; alb. škĭep, șchĭop. V. clopot). Care nu poate merge cu pașĭ egalĭ din cauză că e bolnav de picĭoare orĭ e olog orĭ îĭ lipsește un picĭor. A merge șchĭop, a merge cu pașĭ neegalĭ. Fig. Defectuos orĭ maĭ scurt: vers șchĭop. – Și schĭop (Munt. vest), școp (Cor.) și ștĭop (Maram.).

șchiop s. v. PIETIN.

ȘCHIOP adj. (pop.) cotonog, (reg.) pedestru, șantaliu, șchiopat, șoncăit, șont, șonțit, ștrol, (reg. și depr.) șchiopîrnog, șoiog, șonc, (prin Ban. și Transilv.) șodîlc, (prin Olt. și Munt.) șontrop, (înv.) șchiopător, (fam. și depr.) șontîcăit, șovîlcăit, (fam.) șontorog. (Om ~; cal ~.)

șchioapa v. hodoroaga.

șchiopu v. luncanul.

PETRU ȘCHIOPUL, domn al Moldovei (1574-1577, 1578-1579, 1582-1591, din 1589 asociat cu fiul său Ștefan). Supus marii boerimi. Politica sa a nemulțumit populația țării, care a susținut pe diverși competitori la domnie, pretinși urmași ai lui Ioan-Vodă cel Viteaz.