îra

ẮRA interj. v. îra.

ÎRA interj. (Pop.; rostit cu î prelungit) Exclamație care exprimă mirare, uimire, ciudă etc. [Var.: ắra interj.] – Onomatopee.

ẮRA interj. V. îra.

ÎRA interj. (Pop.; rostit cu î prelungit) Exclamație care exprimă mirare, uimire, ciudă etc. [Var.: ắra interj.] – Onomatopee.

ẮRA interj. v. îra.

Î́RA interj. (Rostit cu î prelungit) Exclamație care exprimă mirare, uimire, ciudă etc. Oare-i ajunge pînă desară la Piatră, moș Nichifor? – Î... ra! da ce stai de vorbești? CREANGĂ, P. 115. Î... ra! moș Nichifor, nu mai spune de lup. id. ib. 120. – Variantă: ăra (NEGRUZZI, S. III 65) interj.

ẮRA interj. v. îra.

î́ra (pop.) interj.

î́ra interj.

ắra! interj. (reg.) ah! ah!, vai de mine!, am pățit-o!

ărà! int. Mold. strigăt de necaz: am pățit-o! [Onomatopee].

î́ ra (din îracul-de-mine), interj. de mirare saŭ cĭudă (Mold. nord): î ra, măĭ, ĭa uĭte-te ce mare foc! î ra, măĭ, da plicticos eștĭ! (Toți scriŭ îra, fără să puĭe accentu. Dar a scrie îrá orĭ î́ra e fals, că se pronunță îîîrá saŭ, maĭ exact, î ra).