înduioșare

ÎNDUIOȘÁRE s. f. Faptul de a (se) înduioșa; duioșie. [Pr.: -du-io-. – Var.: înduioșíre s. f.] – V. înduioșa.

ÎNDUIOȘÍRE s. f. v. înduioșare.

ÎNDUIOȘÁRE s. f. Faptul de a (se) înduioșa; duioșie. [Pr.: -du-io-. – Var.: înduioșíre s. f.] – V. înduioșa.

ÎNDUIOȘÍRE s. f. v. înduioșare.

ÎNDUIOȘÁRE s. f. Faptul de a se înduioșa; duioșie. Intră și s-așază c-o înduioșare de mamă între aceste două suflete nenorocite. VLAHUȚĂ, O. A. 141. Cu glasul plin de lacrimi, de înduioșare cald. EMINESCU, O. I 91. Ofițerii priveau cu înduioșare această scenă. NEGRUZZI, S. I 174. ◊ (Poetic) Îngînat de glas de ape, Cînt-un corn cu-nduioșare. EMINESCU, O. I 103. – Variantă: înduioșíre (ALECSANDRI, T. II 103) s. f.

ÎNDUIOȘÍRE s. f. v. înduioșare.

înduioșáre s. f., g.-d. art. înduioșắrii

înduioșáre s. f., g.-d. art. înduioșării

ÎNDUIOȘÁRE s. 1. v. emoționare. 2. duioșie, emoție. (Cu glasul plin de ~.)

ÎNDUIOȘARE s. 1. emoționare, impresionare, mișcare. (~ cuiva la cele auzite.) 2. duioșie, emoție. (Cu glasul plin de ~.)