îndestul

ÎNDESTÚL, -Ă, îndestui, -le, adj. (Înv.) Destul. ♦ (Adverbial) Cât trebuie, cât se cuvine; de ajuns. – În + destul.

ÎNDESTÚL, -Ă, îndestuli, -le, adj. (Înv.) Destul. ♦ (Adverbial) Cât trebuie, cât se cuvine; de ajuns. – În + destul.

ÎNDESTÚL¹ adv. Atît cît trebuie, atît cît se cuvine; de ajuns, suficient; destul¹. Turburat, nu găsea cuvintele cu care să-mi mulțumească îndestul. C. PETRESCU, S. 136. Intrai îndestul de uimit într-un salon. NEGRUZZI, S. I 68. Nu ești îndestul de smerită, îndestul de chinuită? RUSSO, S. 125.

ÎNDESTÚL², -Ă, îndestuli, -e, adj. Care este în cantitate suficientă, p. ext. în cantitate sau în număr mare; mult, destul². Cumetre îndestule te-așteaptă însă-n drum... cu dînsele la ceartă apucă-te. MACEDONSKI, O. II 163. Nu tăgăduiești cu îndestulă siguranță. NEGRUZZI, S. III 450. Semne de frăție, dovadă de iubire Le-a dat ea îndestulă. ALEXANDRESCU, M. 28. Au fost îndestule necazurile ce-am tras. CONACHI, P. 180.

!îndestúl (înv.) adj. m., pl. îndestúi; f. îndestúlă, pl. îndestúle

îndestúl adj. m., pl. îndestúli; f. sg. îndestúlă, pl. îndestúle

ÎNDESTÚL adv. v. destul, îndeajuns, suficient.

ÎNDESTÚL ~ă (~i, ~e) și adverbial v. DESTUL. /în + destul

îndestul adv. de ajuns: nu ești îndestul de chinuită? BĂLC. [V. destul].

îndestúl adv. Rar. Destul, de ajuns. – S’ar putea scrie și în destul.

îndestul adv. v. DESTUL. ÎNDEAJUNS. SUFICIENT.