încăierare

ÎNCĂIERÁRE, încăierări, s. f. Acțiunea de a (se) încăiera și rezultatul ei; bătaie; încăierat, încăierătură. – V. încăiera.

ÎNCĂIERÁRE, încăierări, s. f. Acțiunea de a (se) încăiera și rezultatul ei; bătaie; încăierat, încăierătură. – V. încăiera.

ÎNCĂIERÁRE, încăierări, s. f. Acțiunea de a se încăiera; bătaie, ciocnire. În fiecare zi aveam încăierări de avantposturi. CAMIL PETRESCU, U. N. 314. Soarele ieșise dintre nouri, se înălțase sus și privea aprins la încăierarea oamenilor. REBREANU, N. 61. Vede jos încăierarea luptătorilor voinici, Un amestec orb ca-n cuibul răscolitelor furnici. COȘBUC, P. II 45.

încăieráre s. f., g.-d. art. încăierắrii; pl. încăierắri

încăieráre s. f., g.-d. art. încăierării, pl. încăierări

ÎNCĂIERÁRE s. 1. v. bătaie. 2. harță, hărțuială, hărțuire. (O ~ în joacă.) 3. încleștare. (~ lor la luptă.) 4. înfruntare, (înv. și reg.) război, (fig.) ciocnire. (~ între unități armate dușmane.)

ÎNCĂIERÁRE ~ări f. 1) v. A ÎNCĂIERA și A SE ÎNCĂIERA. 2) Bătaie îndârjită între două sau mai multe persoane. ~ între tabere dușmane. /v. a (se) încăiera

ÎNCĂIERARE s. 1. bătaie, luptă, (rar) încaier, încăierătură, (reg.) încăierat, (fam.) tăvăleală, trînteală. (~ dintre ei n-a durat mult.) 2. harță, hărțuială, hărțuire. (O ~ în joacă.) 3. încleștare. (~ lor la luptă.) 4. înfruntare, (înv. și reg.) război, (fig.) ciocnire. (~ între unități armate dușmane.)