târș

TÂRȘ, târși, s. m. (Pop.) 1. Copac pipernicit, nedezvoltat, uscat; p. ext. pădure cu astfel de copaci, crescuți printre rădăcini și cioturi. 2. Cracă pe care se clădesc căpițele de fân, din care se fac îngrădituri primitive etc. [Pl. și: (n.) târșuri] – Et. nec.

TÂRȘ, târși, s. m. 1. Copac pipernicit, nedezvoltat, uscat; p. ext. pădure cu astfel de copaci, crescuți printre rădăcini și cioturi. 2. Cracă pe care se clădesc căpițele de fân, din care se fac îngrădituri primitive etc. [Pl. și: (n.) târșuri] – Et. nec.

TÎRȘ, tîrși, s. m. 1. Copac (mai ales brad) pipernicit; p. ext. pădurice cu astfel de copaci, crescuți printre rădăcini și cioate (v. huceag). Locurile sînt sădite cu vii și mai sus coasta e acoperită cu tîrși. SLAVICI, O. I 214. În locul celor mai multe păduri, podoaba pămîntului, n-au mai rămas decît tîrși. SEVASTOS, N. 332. 2. Cracă stufoasă pe care se clădesc căpițele de fîn sau din care se fac ocoale primitive pentru vite. Mi se pare că cu un tîrș de brad, în loc de mătură, făcui și ceva curățenie pe dinaintea ușii. HOGAȘ, M. N. 163. ♦ Cracă uscată, vreasc. – Pl. și: (n.) tîrșuri (CREANGĂ, O. A. 125).

târș² (mătură) (pop.) s. n., pl. tấrșuri

târș¹(copac, lemn, creangă) (pop., reg.) s. m., pl. târși

târș (copac pipernicit) s. m., pl. târși

târș (vreasc) s. n., pl. târșuri

TÂRȘ s. v. brad roșu, gătej, măturoi, molid, surcea, surcică, târn, uscătură, vreasc.

tîrș (-și), s. m. – 1. Copac pipernicit, nedezvoltat. – 2. Tufișuri care rămîn la desțelenirea unui cîmp. – 3. Vreascuri, uscături. Sl. trŭsĭ „lăstar” (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Cihac, II, 403; Conev 50), cf. sb., slov., ceh. trs „viță-de-vie”, sb., slov. trš „buruiană, teren necultivat”. Modificarea pl. se explică pornind de la rezultatul *tîrs, care este normal, pl. tîrși. Este dubletul lui tîrsă, sf. (curătură, desțelenire; Mold., barbă încîlcită), cf. rut. tyrsa. – Der. tîrși, vb. (a defrișa, a desțeleni; a grebla, a grăpa; refl., Mold., a se despuia), al doilea sens explicabil prin folosirea înv. a unei greble primitive, făcută cu un smoc de mărăcini; tîrsi, vb. (a curăța un teren), în Trans.; tîrsoacă (var. tîrsoagă), s. f. (plante, Aira caespitosa, Polygonum aviculare; Mold., barbă încîlcită); tîrșar, s. m. (arbust, tufă); tîrșîi (var. Mold. tîrși), vb. (a-și tîrî picioarele), probabil rezultat din contaminarea lui tîrș cu tîrî; tîrșiitură, s. f. (tîrîre); tîrșeală, s. f. (lașitate, teamă), fără îndoială de la tîrșî(i)t „josnic, decăzut” (după Vasiliu, GS, VII, 128. din țig. traš- „grijă”); tîrșelos, adj. (fricos, laș). Tîrșiță, s. f. (sapă) se află față de tîrș în aceeași poziție ca tîrnăcop față de tîrn; der. sa din sl. krušiti „a rupe” (Miklosich, Lexicon, 318) nu pare probabilă. Troș (var. truș), s. m. (Munt., încălțăminte veche, uzată) trebuie să existe în loc de tîrș „papuc fără ștaif, tîrît” (după Scriban, legat de it. dialectal troš „cizmuliță”).

TÂRȘ ~i m. pop. 1) Copac nedezvoltat și aproape uscat. 2) Pădure cu astfel de copaci. 3) Creangă ramificată, întrebuințată la îngrădituri provizorii și la clăditul scârtelor de paie sau de fân. [Pl. și târșuri] /cf. sl. trusu

târș n. Mold. 1. tufă spinoasă; 2. pl. vreascuri, vițe uscate: să strângem niște târșuri și să facem foc CR. [Serb. trs].

2) tîrș, interj. care arată zgomotu încălțămintelor tîrlite saŭ al uneĭ petre turtite aruncate pe o suprafață netedă.

1) tîrș m. (d. tîrș 2 și tîrșit, adică „crescut la pămînt”. Cp. și cu vgr. thýrsos, ramură de viță. Și sîrb. trš, a. î.). Est. Un fel de brad pitic care crește pe țancurile munților: acolo sus, în frig, îs numa tîrșĭ uscațĭ de vînturĭ și-ĭ cetina lor așa (roșcată). S. n., pl. urĭ. Vreascurĭ (de brad): să culegem niște tîrșurĭ și să facem foc (Cr.). Tîrn felezăŭ, mătură mare: grapa vine după plug să’ngroape sămînța cu niște tîrșurĭ de mărăcinĭ (Univ. 8 Sept. 1929; 4, 3).

tîrș s. v. GĂTEJ. MĂTUROI. MOLID. SURCEA. SURCICĂ. TÎRN. USCĂTURĂ. VREASC.

târș, târși, s.m. – v. turș.

târș s. n. sg. 1. lehamite. 2. jenă.