sărut

SĂRÚT, săruturi, s. n. Sărutare. – Din săruta (derivat regresiv).

SĂRÚT, săruturi, s. n. Sărutare. – Din săruta (derivat regresiv).

SĂRÚT, săruturi, s. n. Sărutare. Să vină să-i dea un sărut, Trezind-o din vraja bolnavă. BENIUC, V. 85. Astfel vine-n toată noaptea zburător la al ei pat. Se trezi din somn deodată de sărutu-i fermecat. EMINESCU, O. I 80. Și numai dintr-un sărut Capul lui și l-au pierdut! ALECSANDRI, P. P. 114.

sărút s. n., pl. sărúturi

sărút mấna (formulă de salut/de mulțumire) vb. + s. f.

sărút s. n., pl. sărúturi

SĂRÚT s. 1. gură, sărutare, (pop. și fam.) pupătură, țoc, (fam. și în limbajul copiilor) pusi, (fam.) pup. (I-a dat un sărut.) 2. sărutare, sărutat, (pop. și fam.) pupare, pupat, pupătură, țocăit, (Ban., Transilv. și Maram.) țucare, țucat, (înv.) sărutătură. (Gata cu sărutul!)

SĂRÚT ~uri n. Gest constând în atingerea cu buzele în semn de afecțiune. /v. a săruta

sărut n. sărutare: de sărutu-i fermecat AL.

1) sărút n., pl. urĭ. Acțiunea de a săruta. Sărutare.

SĂRUT s. 1. gură, sărutare, (pop. și fam.) pupătură, țoc, (fam. și în limbajul copiilor) pusi, (fam.) pup. (I-a dat un ~.) 2. sărutare, sărutat, (pop. și fam.) pupare, pupat, pupătură, țocăit, (Ban., Transilv. și Maram.) țucare, țucat, (înv.) sărutătură. (Gata cu ~!)

SĂRUT bezea, pup, pupătură, pupic, pusi, ștampilă, țocăitură, ventuză.