storî

storî (-rắsc, -ít), vb. – (Banat) A dispărea, a pieri. Origine îndoielnică. După Candrea, din lat. *extorrêre.

storî, storăsc, vb. IV 1. (refl.; înv. și reg.) a se chinui; a se istovi. 2. (fig.; reg.; despre oameni; în forma: sturî) a chinui, a cauza o durere insuportabilă, a seca, a epuiza (sufletește). 3. (înv. și reg.) a nimici. 4. (reg.; despre ființe) a stâlci, a bate zdravăn. 5. (reg.) a muri. 6. (reg.) a omorî. 7. (refl.; fig.; înv. și reg.) a se ruina. 8. (reg.; despre bani) a stoarce. 9. (reg.; despre oameni) a strânge, a aduna laolaltă. 10. (reg.; despre lucruri de mâncare; în forma: sturî) a lua fără milă, distrugând, rupând; a stinge. 11. (reg.; în forma: sturî) a fura.

storắsc v. tr. V. sturăsc.

sturắsc și storắsc, a -î v. tr. (lat. extorreo, prăjăesc de tot, extorresco, îs prăjit de tot Cp. cu stur și urăsc). Vest. Potopesc, prăpădesc, mănînc tot, nimicesc: acest flămînd a sturit tot (V. călăcănesc, tuflesc). Bat răŭ: l-a bătut de l-a sturit. V. refl. Solidific, învîrtoșez: fulgii se sturaŭ, și picĭoru nu se maĭ înfunda în zăpadă (NPl. Ceaur, 125). Mă afanisesc, mă prăpădesc, rămîn fără nimic: m’am sturit cu atîtea cheltuielĭ. A ți se sturî, a fi sătul (plictisit) pînă’n gît: mi s’a sturit cu asta (GrS. 1937, 180 și 191).