repugna

REPUGNÁ, pers. 3 repúgnă, vb. I. Intranz. (Livr.) A-i produce cuiva silă sau dezgust, a-i provoca cuiva oroare, a-i displăcea profund. – Din fr. répugner, lat. repugnare.

REPUGNÁ, pers. 3 repúgnă, vb. I. Intranz. (Livr.) A-i produce cuiva silă sau dezgust, a-i provoca cuiva oroare, a-i displăcea profund. – Din fr. répugner, lat. repugnare.

REPUGNÁ, pers. 3 repúgnă, vb. I. Intranz. (Construit cu dativul) A produce silă sau dezgust; a displăcea profund. Polițismul îi repugna. REBREANU, P. S. 122. Doctrina aceasta a fost egoistă și a repugnat întotdeauna spiritelor generoase. IBRĂILEANU, SP. CR. 101.

repugná (a ~) (livr.) vb., ind. prez. 3 repúgnă

repugná vb., ind. prez. 3 sg. repúgnă

REPUGNÁ vb. v. displăcea.

A repugna ≠ a atrage

REPUGNÁ vb. I. intr. A-i produce cuiva silă, oroare, dezgust; a-i displăcea profund. [P.i. 3,6 repúgnă. / < fr. répugner, cf. lat. repugnare – a rezista].

REPUGNÁ vb. intr. a-i produce cuiva silă, oroare; a-i displăcea profund. (< fr. répugner, lat. repugnare)

A REPUGNÁ pers. 3 repúgnă intranz. livr. A inspira repugnanță; a produce repulsie; a displăcea totalmente. /<fr. répugner, lat. repugnare

repugnà v. 1. a fi contrar: aceasta repugnă caracterului meu; 2. a simți repugnanță: ea repugnă acestei căsătorii; 3. a inspira desgust: intrigile îmi repugnă.

*repúgn și -éz, a -á v. intr. (lat. repugnare. a lupta contra. V. pumn). Numaĭ la persoana III: a-țĭ repugna (un lucru, o persoană), a-țĭ displăcea adînc.

REPUGNA vb. a-i displăcea. (Îmi ~ să fac acest lucru.)