rebegi

REBEGÍ, rebegesc, vb. IV. Intranz. A amorți, a îngheța de frig; a se zgribuli de frig. ♦ Refl. A slăbi, a arăta rău. – Din magh. rebegni „a tremura”.

REBEGÍ, rebegesc, vb. IV. Intranz. A amorți, a îngheța de frig; a se zgribuli de frig. ♦ Refl. A slăbi, a arăta rău. – Din magh. rebegni „a tremura”.

REBEGÍ, rebegesc, vb. IV. Intranz. (Uneori determinat prin «de frig») A amorți, a înlemni, a îngheța; a se zgribuli de frig. – Variantă: ribigí (ȘEZ. IV 128) vb. IV.

rebegí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rebegésc, imperf. 3 sg. rebegeá; conj. prez. 3 să rebegeáscă

rebegí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rebegésc, imperf. 3 sg. rebegeá; conj. prez. 3 sg. și pl. rebegeáscă

REBEGÍ vb. v. zgribuli.

rebegí (rebegésc, rebegít), vb. – A amorți de frig, a se zgribuli, a se chirci. Origine incertă. Poate din mag. rebegni „a tremura” (Tiktin; Candrea). Der. din sl. zębsti „a îngheța” (Cihac, II, 311) nu este probabilă; cf. Byhan 341. Der. rebegeală, s. f. (frig).

A REBEGÍ ~ésc 1. tranz. A face să se rebegească. 2. intranz. A îngheța, înțepenind de frig. /<ung. rebegni

A SE REBEGÍ mă ~ésc intranz. A pierde vigoarea fizică și/sau intelectuală; a se ramoli. /<ung. rebegni

rebegì v. a înțepeni de frig, a amorți: barza de frig rebegită ISP. [Origină necunoscută].

rebegésc (mă) v. refl. (ung. rebegni și remegni, a te teme, a tremura). Fam. Amorțesc de frig, înțepenesc, mă îngurzesc: ce te-aĭ rebegit așa? Fig. Îmĭ ĭaŭ o înfățișare păcătoasă, sărăcăcĭoasă. – În nord ribe- și răbi-, în sud și răbe-: răbegit de frig (VR. 1920, 10, 517).

REBEGI vb. a se zgribuli.