ofis

OFÍCIU, oficii, s. n. 1. Denumire dată unor servicii ale unor întreprinderi sau instituții; serviciu (administrativ); local, birou al acestui serviciu. 2. Îndatorire (specială), funcție, slujbă. ◊ Loc. adj. și adv. Din oficiu = (care este) în conformitate cu o dispoziție dată de o autoritate (și nu la cererea cuiva); fig. în mod automat. ♦ (Înv.) Decizie, decret domnesc. 3. (La pl.) Ajutor, serviciu, înlesnire. ◊ Bune oficii = intervenție (diplomatică) binevoitoare (a unui stat) în scopul unei concilieri (între state beligerante sau aflate în litigiu); servicii făcute cuiva. ♦ Rol, funcție. 4. Slujbă religioasă, serviciu religios. 5. (Rar) Încăpere anexă a sufrageriei, în care se pregătesc cele necesare pentru servirea mesei. [Var.: (înv.) ofís s. n.] – Din lat. officium, germ. Offizium, fr. office.

OFÍS s. n. v. oficiu.

ÓFIS, ofisuri, s. n. (Învechit și arhaizant) Decizie, decret domnesc. O colecție a ofisurilor sale din ramul judecătoresc. KOGĂLNICEANU, S. 204. Ș-un ofis redijat bine e o lege-n prescurtare. ALEXANDRESCU, P. 158. – Variantă: ofísus s. n.

ÓFIS s. v. decret.

ofis n. od. decret domnesc: un ofis redijat bine GR. AL. [Rus. OFISŬ (din fr. office)].

ofís n., pl. urĭ și e (rus. ofis, d. fr. office, oficiŭ). Vechĭ. Decret domnesc, hîrtie oficială, oficie.

ofis s. v. DECRET.