neutralizare

NEUTRALIZÁRE, neutralizări, s. f. Acțiunea de a (se) neutraliza. ♦ (Lingv.) Suprimarea, în condiții determinate, a unei opoziții existente între două unități. [Pr.: ne-u-] – V. neutraliza.

NEUTRALIZÁRE, neutralizări, s. f. Acțiunea de a (se) neutraliza. ♦ (Lingv.) Suprimarea, în condiții determinate, a unei opoziții existente între două unități. [Pr.: ne-u-] – V. neutraliza.

NEUTRALIZÁRE, neutralizări, s. f. Acțiunea de a neutraliza. 1. Anihilare, anulare, zădărnicire a unei acțiuni. 2. Operație de tratare a unui acid cu o bază, pînă ce amestecul are o reacție neutră.

!neutralizáre (ne-u-tra-) s. f., g.-d. art. neutralizắrii; pl. neutralizắri

neutralizáre s. f. (sil. -tra-), g.-d. art. neutralizării; pl. neutralizări

NEUTRALIZÁRE s. v. anihilare.

NEUTRALIZÁRE s.f. Acțiunea de a neutraliza și rezultatul ei; neutralizație. ♦ (Lingv.) Suprimarea în anumite condiții a unei opoziții dintre două unități lingvistice. ♦ Regim internațional special la care este supus un teritoriu (sau anumite ape). [< neutraliza].

NEUTRALIZÁRE s. f. 1. acțiunea de a (se) neutraliza. 2. suprimare în anumite condiții a unei opoziții dintre două unități lingvistice. 3. regim internațional special la care este supus un teritoriu. (< neutraliza)

NEUTRALIZARE s. anihilare, anulare, contracarare, împiedicare, zădărnicire. (~ efectelor negative ale...)

NEUTRALIZÁRE (< neutraliza) s. f. 1. Acțiunea de a (se) neutraliza. 2. (Dr.) Hotărâre luată de mai multe state, printr-o convenție internațională, de a nu transforma un anumit teritoriu în teatru de război sau în bază militară. 3. (CHIM.) Reacție dintre un acid și o bază, care decurge (în general cu formare de sare și apă) până la atingerea punctului de echivalență (pH = 7), la care soluția rezultată nu mai prezintă nici proprietăți de acid și nici proprietăți de bază. 4. (LINGV.) Fenomen care constă în suprimarea, în anumite condiții, a unei opoziții existente între două unități lingvistice.

NEUTRALIZÁRE s. f. (< neutralizá < fr. neutraliser): suprimare, în anumite condiții, a unei opoziții existente între două unități lingvistice. Astfel, în limba română, opoziția dintre consoanele s (surdă) și z (sonoră) se neutralizează (se anulează) înaintea consoanei b: sbir (cf. fr. sbire) devine zbir. Sufixele augmentative -oi, -oaie și -oaică sunt neutralizate atunci când sunt utilizate la formarea unor masculine sau feminine (unele inexistente): cintezoi, vulpoi; cuțitoaie, Mircioaia, Vlădoaia; cerboaică, lupoaică etc.; sufixele diminutivale, atunci când sunt folosite la formarea unor substantive ce denumesc specii de plante sau de animale, cu totul diferite de ale cuvintelor-bază, sau la formarea unor nume de lucruri, de ocupații feminine, de mâncăruri, comune sau proprii: -aș în toporaș, trandafiraș (soi de trandafir), morunaș (specie de pește), Andreiaș, Grigoraș etc.; -el în clopoțel (specie de plantă), moșnegel, Costel, Ionel etc.; -ică în lumânărică, Ionică etc.; -iță în garofiță, lămâiță, romaniță, cănăriță, porumbiță, casieriță, doctoriță, furculiță, linguriță etc.; -oară în sălcioară, roșioară (specie de pește), căprioară etc.; -(i)șor, -(i)șoară în nemțișor, rățișoară, perișoare etc.; -uliță în punguliță; -uș(ă) în căldărușă, cerceluș, țigănuș, căluș, pieptănuș etc.; -uț(ă) în panglicuță, părăluță, săniuță, Pătruț, Măriuța etc.