moață

MOȚ², MOÁȚĂ, moți, moațe, s. m. și f. Nume dat locuitorilor din jurul Abrudului și Câmpenilor; p. ext. locuitorii autohtoni din partea centrală a Munților Apuseni; moțogan. – De la moț¹.

MOȚ², MOÁȚĂ, moți, moațe, s. m. și f. Român din Munții Apuseni; moțogan. – Cf. moț¹.

MOȚ ², MOÁȚĂ, moți, moațe, s. m. și f. Romîn din Munții Apuseni (ținutul Cîmpenilor, al Abrudului și al Zlatnei). Vinerea era tîrg și moții veniți în căruțe...ascultau uimiți cuvintele mormăite de Lupul sau de Pantelimon. DUMITRIU, N. 188. ◊ (Adjectival) Am păstrat pentru sfîrșit, ca pe un omagiu, rîndurile în care voi vorbi despre munca femeilor moațe. BOGZA, Ț. 44.

moáță s. f., g.-d. art. moáței; pl. moáțe

moț¹ (persoană) s. m., pl. moți

moáță s. f., g.-d. art. moáței; pl. moáțe

moț (persoană) s. m., pl. moți

MOÁȚĂ s. (reg.) moțogancă. (E ~ de origine.)

MOÁȚĂ s. v. zglăvoacă.

MOȚ s. (reg.) moțogan. (~ din Apuseni.)

MOȚ³ ~i m. Nume dat românilor din Munții Apuseni. /cf. moț

Moți m. pl. locuitorii din munții Abrudului, cei mai viteji dintre munteni: numele lor provine dela moțul ce-l poartă pe frunte. Moții s’au luptat crâncen cu Ungurii la 1783 și la 1848.

MOȚ s. (reg.) moțogan. (~ din Apuseni.)