gâgâit

gâgâit², ~ă [At: DA ms / V: ~găit² / Pl: ~iți, ~e / E: gâgâi] (Rar; fig; d. persoane) Bâlbâit Cf gâgâi (2).

gâgâit¹ sn [At: DA ms / V: ~găit, gugăit / E: gâgâi] 1 (D. gâște, rațe) Gâgâire (1). 2 Strigăt caracteristic scos de gâște (și de rațe) Si: gâgăt, gâgăire (2), găgâitură (1). 3 Gâgâială (3).

GÂGÂÍT, gâgâituri, s. n. Faptul de a gâgâi; strigăt caracteristic scos de gâște (și de rațe); gâgâitură, gâgâire. – V. gâgâi.

GÂGÂÍT, gâgâituri, s. n. Faptul de a gâgâi; strigăt caracteristic scos de gâște (și de rațe); gâgâitură, gâgâire. – V. gâgâi.

GÎGÎÍT s. n. Faptul de a gîgîí; gîgîitură. Vagonul din care plecaseră îi primi cu glasuri, strigăte, cu gîgîitul gîștelor legate în coșuri pe sub bănci. DUMITRIU, B. F. 8.

gâgâít s. n., pl. gâgâíturi

gâgâít s. n., pl. gâgâíturi

GÂGÂÍT s. gâgâire, gâgâitură. (~ gâștelor.)

GÂGÂÍT ~uri n. 1) v. A GÂGÂI. 2) Sunet caracteristic scos de gâște. /v. a gâgâi

gîgîít, -ă adj. Care gîgîĭe, gîngav, gîngăvit.

GÎGÎIT s. gîgîire, gîgîitură. (~ gîștelor.)