fă

fă i [At: PANN, P. V. I, 23/24 / V: fa, făi, fe, fou / E: fa(tă), influențat de mă] 1 (Pfm) Termen de adresare pentru o persoană de sex feminin. 2 (Pop; rar) Termen de adresare pentru un animal de casă de sex feminin.

FA¹, fa, s. m. (Muz.) Treapta a patra din gama majoră tip; sunetul și notația corespunzătoare acestei trepte. ♦ Una dintre cheile muzicale. – Din it. fa.

FA² interj. Termen cu care cineva se adresează la țară unei persoane de sex feminin. [Var.: fă interj.] – Scurtat din fa[tă] și influențat de mă.

FĂ interj. v. fa.

FA² interj. v. fă.

FA¹ s. m. invar. (Muz.) Treapta a patra din gama majoră tip; sunetul și notația corespunzătoare acestei trepte. ♦ Una dintre cheile muzicale. – Din it. fa.

FĂ interj. (Pop.) Termen cu care cineva se adresează la țară unei persoane de sex feminin. [Var.: fa interj.] – Scurtat din fa[tă] și influențat de mă.

FA² s. m. invar. (Muz.) Treapta a patra din gama majoră tip; sunetul și nota corespunzătoare.

FA¹ interj. v. fă.

FĂ interj. (Și în forma fa; popular) Termen cu care cineva se adresează unei persoane de sex feminin. Fa, Oană, ție ți-e lene. Oana: Ba. DELAVRANCEA, A. 7. Și unde le duci? – Ia auzi, unde le duc! acasă, fă, ție și copiilor. ISPIRESCU, L. 268. Vidro fa, nevastă rea! ALECSANDRI, P. P. 100. – Variantă: fa interj.

fa¹ s. m., pl. fa

fa²/fă (pop.) interj.

fă v. fa¹

fa/fă interj.

fa s. m. invar.

fă v. fa

FA s.m.invar. (Muz.) Treapta a patra din gama majoră tip; sunetul și nota corespunzătoare. ♦ Denumirea uneia dintre cheile muzicale. [< it. fa].

FA s. m. inv. (muz.) 1. treapta a patra a gamei diatonice; sunetul și nota corespunzătoare. 2. denumire a uneia dintre cheile muzicale. (< it. fa)

fă interj. – Formulă generică de adresare pentru femei; fato, femeie. – Var. fa, făi. Origine incertă. După Pușcariu 588, Tiktin, REW 3273, DAR și Scriban, ar fi abreviere de la fată, prin analogie cu mă. Pare mai probabilă der. de la fie, dialectal fiiă, cf. forma înv. fă-sa „fie-sa” citată de Scriban. Iordan, BF, VII, 254, propune drept etimon foemina, care pare mai puțin probabilă. Cuvînt cunoscut în Munt., Mold. și Bucov. (ALR, I, 199); în Mold. mai ales fa. Curent la țară, se consideră vulgarism în limba literară.

FA² interj. pop. (se folosește ca adresare către o persoană de sex feminin). /Din fa[tă]

FA¹ m. invar. 1) Notă muzicală situată pe treapta a patra din gama majoră tip. 2) Sunetul corespunzător acestei note. ◊ Cheia ~ cheia de bas. /<it. fa

fă! int. strigătul când chemăm o femeie sau o fată. [Scurtat din fată].

1) fa interj. (din fată, cum se vede din vechĭu fa-sa, fata sa). Fam. Vorbă pin care strigĭ o fată saŭ o femeĭe egală saŭ inferioară ție (une-orĭ și cu dispreț): Stăĭ, fa! Fa Ioano! Fa nebuno! – În vest și fă. În Munt. vest fă p. femeĭ și fe p. fete. V. măĭ, bĭa.

*2) fa m. Muz. Al patrulea sunet al gameĭ și nota care-l reprezentă.

2) fă interj. V. fa 1.

fa, prima silabă a cuvântului lat. famuli (din versul al doilea al Imnului către Ioan Botezătorul), silabă prin care, după Guido d’Arezzo, se desemnează începând cu sec. 13, a 4-a treaptă a scării de do*, în țările de cultură latină care au adoptat denumirea silabică a notelor; corespunde lui f* în țările germ. V. notație; solmizație.

tonic-sol-fa, metodă elementară de notație (I) și instrucție muzicală inventată în Anglia la începutul sec. 19 de către muziciana și profesoara Sarah A. Glover (perfecționată apoi de pastorul J. Curwen), pentru simplificarea studiului și executării cântului coral. Era bazată pe silabele doh, ray, me, fah, soh, lah, te (pronunțate conform limbii engleze) și constă în a atribui silabei doh valoarea de tonică* mobilă, aplicată în locul tonicii oricărei game* majore* (la fel tonica mobilă lah pentru gamele minore*), amintind metoda solmizării*. Eliminând portativul*, folosind anumite semne convenționale pentru indicarea duratei* notelor, sistemul t. oferea începătorilor posibilitatea de a intona în scurt timp o piesă muzicală. A cunoscut un mare succes, iar în 1862 a fost introdus în toate școlile pop. engl., extinzându-se și în alte țări, în primul rând în fostele colonii.

FA (< it., fr.) s. m. invar. (MUZ.) Denumire a unuia dintre cele șapte sunete ale gamei, corespunzătoare notației literare F. ♦ Denumire a uneia dintre cheile muzicale. ◊ Instrument în fa = instrument transpozitoriu, ale cărui sunete sunt emise cu o cvintă ma jos decât sunt scrise.

FAH-SIEN (FS-HIEN) (sec. 4-5), călugăr budist chinez. A străbătut partea de S a deșertului Gobi și India (399). A petrecut câțiva ani (c. 405-c. 411) la curtea regelui Chandragupta II. Relatare asupra locurilor vizitate.

fa! interj. (pop.) termen cu care cineva se adresează la țară unei persoane de sex feminin

fă! interj. (pop.) termen cu care cineva se adresează la țară unei persoane de sex feminin