duo

dúo¹ sn [At: CADE / Pl: ~uri / E: fr duo] (Muz) Duet.^[1] modificată

DÚO, duouri, s. n. (Muz.) Ansamblu de două instrumente care execută împreună o compoziție muzicală, fiecare având o partitură separată; lucrare pentru acest ansamblu. – Din fr. duo.

DÚO, duouri, s. n. (Muz.) Duet. – Din fr. duo.

DÚO s. n. (Muz.) Duet. Începu un duo... prelung, naiv, sfîrșind cu o vijelie pătimașe. DELAVRANCEA, T. 47.

!dúo s. n., art. dúoul; pl. dúouri

dúo s. n., art. duóul; pl. duóuri

DÚO s. v. duet.

DÚO s.n. Duet. [Pron. du-o. / < it., fr. duo].

DÚO² s. n. duet (2). (< it. duo)

dúo s. n. – Compoziție muzicală executată pe două voci. It. duo. – Der. duet, s. n., din it. duetto; duetist, s. m., din fr. duettiste.

dúo n., fără pl. (it. duo = due, doĭ). Duet.

DUO s. (MUZ.) duet. (~ dintr-o operă.)

duo (< fr. duo „duet”), piesă pentru 2 instr. (monodice*, îndeobște), identice sau nu. Denumirea se referă la numărul executanților sau al liniilor melodice. Piesele pentru pian la 4 mâini sau pentru 2 piane sunt considerate d., nu însă și sonatele* pentru un instr. asociat cu pianul. Foarte uzitat în sec. 18-19 în lit. pedagogică de vl. Identificat uneori în mod eronat cu duetul (1). V. bicinium.