dizgrație

dizgrație, sf [At: ȘINCAI, HR. III, 131 / V: (înv) desg~, disgrácie, disg~ / P: ~ți-e / Pl: ~ii / E: it dizgrazia] 1 Pierdere a favorii, a bunăvoinței, a grației unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior. 2 (Înv) Nenorocire. 3 (Înv) Neșansă. 4 Lipsă de grație în purtare, în înfățișare, în vorbire.

DIZGRÁȚIE, dizgrații, s. f. Pierdere a favorii, a bunăvoinței, a grației unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior. – Din it. disgrazia. Cf. fr. disgrâce.

DIZGRÁȚIE, dizgrații, s. f. Pierdere a favorii, a bunăvoinței, a grației unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior. – Din it. disgrazia. Cf. fr. disgrâce.

DIZGRÁȚIE, dizgrații, s. f. (În trecut) Pierderea bunăvoinței, a grației, a favoarei unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior. V. urgisire, oropsire. A cădea în dizgrație. – Variantă: (învechit) dezgráție (NEGRUZZI, S. I 309) s. f.

dizgráție (-ți-e) s. f., art. dizgráția (-ți-a), g.-d. art. dizgráției; pl. dizgráții, art. dizgráțiile (-ți-i-)

dizgráție s. f. → grație

Dizgrație ≠ grație

DIZGRÁȚIE s.f. Pierdere a favorii, a bunăvoinței unui om influent, cu putere. [Gen. -iei, var. dezgrație s.f. / < it. disgrazia, cf. fr. disgrâce].

DIZGRÁȚIE s. f. pierdere a favorii, a bunăvoinței unei persoane influente, a unui superior. (< it. disgrazia, după fr. disgrâce)

DIZGRÁȚIE ~i f. Pierdere a favoarei, a bunăvoinței unui superior, a unei persoane influente. [Art. dizgrația; G.-D. dizgrației; Sil. -ți-e] /<fr. disgrâce

disgrație f. 1. pierderea bunelor grații ale unui om puternic: a cădea în disgrație; 2. lipsă de grație în purtare, vorbire.

* dizgrațíe f. (fr. disgrâce, d. it. disgrazia). A arunca pe cineva în dizgrație, a-l urgisi, a nu-l maĭ ĭubi.