disprețuire

disprețuíre sf [At: LEON ASACHI, B. 72/5 / V: (înv) des~, (îvr) despreciuíre, (îvr) dispreciu~ / Pl: ~ri / E: disprețui] 1-2 Manifestare a disprețului (1-2) față de cineva Si: disprețuit¹ (1-2). 3-4 Tratare cu dispreț (1-2) a cuiva Si: disprețuit¹ (3-4). 5 Neluare în seamă Si: disprețuit¹ (5). 6 (Înv) Ocărâre. 7 (Îvr) Depreciere.

DESPREȚUÍRE s. f. v. disprețuire.

DISPREȚUÍRE, disprețuiri, s. f. Acțiunea de a disprețui. [Var.: (înv.) desprețuíre s. f.] – V. disprețui.

DESPREȚUÍRE s. f. v. disprețuire.

DISPREȚUÍRE, disprețuiri, s. f. Acțiunea de a disprețui. [Var.: (înv.) desprețuíre s. f.] – V. disprețui.

DESPREȚUÍRE s. f. v. disprețuire.

DISPREȚUÍRE s. f. Acțiunea de a disprețui; dispreț. – Variantă: (învechit) desprețuíre (ALECSANDRI, P. III 340, ALEXANDRESCU, M. 153) s. f.

disprețuíre s. f., g.-d. art. disprețuírii; pl. disprețuíri

disprețuíre s. f., g.-d. art. disprețuírii; pl. disprețuíri

DISPREȚUÍRE s. desconsiderare, nesocotire. (~ colegilor.)

DISPREȚUÍRE s.f. Acțiunea de a disprețui. [< disprețui].

DISPREȚUIRE s. desconsiderare, nesocotire. (~ colegilor.)