dialectică

DIALÉCTICĂ s. f. 1. (Determinat uneori prin «marxistă», «materialistă») Știință care studiază legile generale de mișcare și de dezvoltare a naturii, a societății omenești și a gîndirii; metodă de cercetare opusă metafizicii care, bazîndu-se pe legile obiective ale naturii, ale societății și ale gîndirii, privește fenomenele ca fiind în strînsă legătură și condiționare reciprocă, într-o permanentă mișcare și dezvoltare, cu treceri prin salturi de la o calitate la alta ca rezultat al contradicțiilor interne și al luptei contrariilor. Dialectica cere ca un fenomen social să fie cercetat sub toate aspectele în dezvoltarea lui și ca tot ceea ce este exterior, aparent, să fie redus la forțele motrice fundamentale, la dezvoltarea forțelor de producție și la lupta de clasă. LENIN, O. XXI 206. Istoria științei arată că metoda dialectică este o metodă cu adevărat științifică: începînd cu astronomia și terminînd cu sociologia, se confirmă pretutindeni ideea că în lume nu există nimic veșnic, că totul se schimbă, totul se dezvoltă. În consecință, în natură trebuie să privim totul din punctul de vedere al mișcării, al dezvoltării. Și aceasta înseamnă că întreaga știință contemporană este pătrunsă de spiritul dialecticii. STALIN, O. I 312. 2. Procesul mișcării și al dezvoltării fenomenelor Dialectica naturii. – Pronunțat: di-a-.

dialéctică (di-a-) s. f., g.-d. art. dialécticii; pl. dialéctici

dialéctică s. f. (sil. di-a-), g.-d. art. dialécticii

DIALÉCTICĂ s.f. I. (Ant.) Arta de a ajunge la adevăr descoperind contraziceri în raționamentul adversarului. II. Teorie generală despre dezvoltarea naturii, societății și gândirii, precum și metodă de cunoaștere și de transformare a lumii. [Cf. fr. dialectique, germ. Dialektik, lat. dialectica, gr. dialektike < dialegomai – discut].

DIALÉCTICĂ f. 1) (în opoziție cu metafizică) Știință care se ocupă cu studiul celor mai generale legi de dezvoltare a naturii, societății și gândirii. 2) Teorie și metodă generală de cercetare a realității, care privește fenomenele ca fiind în strânsă legătură și în condiționare reciprocă. 3) (în filozofia antică) Arta descoperirii adevărului prin confruntarea raționamentelor contrare. 4) Evoluție a lucrurilor; dezvoltare; mișcare. [Sil. di-a-] /<fr. dialectique, lat. dialecticus

dialectică f. arta de a raționa într’un mod metodic. Dialectica se preocupă mai mult de forma și de modul de a prezenta ideile, pe când logica are de obiect fondul cugetării și ideile înseși.